Casele și specialiștii profilați pe sondaje politice, cele mai multe/cei mai mulți aparținând sferei Sociologiei, dar și alte „personaje vorbărețe”, cu sau fără școală în domeniu, în ultima vreme ne intoxică pur și simplu cu tot felul de scenarii și idei privind ziua de mâine, chiar viitorul apropiat sau îndepărtat al națiunii noastre. Din câte am aflat, presa centrală și posturile TV comerciale, împărțite și ele în partizanate politice, îi plătesc foarte bine, chiar în euro, pe acești prezicători de rău, atotștiutori.

În ce mă privește, nu mă consider o Mafaldă. Urmăresc însă, din perspectiva istoricului, agitata politică românească, de pe plan local până la vârfurile de la București. Încercând să-mi ofer niște predicții, încerc să-mi valorific cunoștințele de istorie modernă și contemporană, alături de o anumită experiență politică dobândită din 1990 încoace.

Între 1996-2000, fiind deputat PUNR în Parlamentul României, am asistat la moartea politică a PNȚ-CD, partid cu tradiție în istoria noastră contemporană. În 1996 alegerile au adus dreapta politică la putere, în frunte cu un președinte, profesorul universitar Emil Constantinescu, care a întrerupt controlul politic al neocomuniștilor lui Ion Ilici Iliescu, îmbrăcați în haine europene, fie ele și cam ponosite. Într-o discuție în „patru”, la Oradea, în 2009, când asistase la susținerea publică a tezei unui doctorand de-al meu, căruia îi furnizase documente din arhiva personală despre parteneriatul româno-american, ne-a declarat că vremea la putere a dreptei a fost organizată de stânga neomarxistă, ca România „să dea bine” în Occident. După 2000, știm, a revenit la putere stânga, oarecum mai occidentalizată, alături de sprijinul dreptei ce făcea o anume opoziție.

Deci, am văzut cum PNȚ-CD, oficial la putere, a fost sabotat de aliații din guvernul de coaliție (PNL, PD, Ecologiștii și veșnicul imaculat UDMR), încât la alegerile parlamentare din toamna lui 2000 nu a făcut cei 5% care să-i permită să rămână partid parlamentar. Până atunci, baremul de accedere în Parlament fusese 3%. Partidele de coaliție insistaseră pe lângă Ion Diaconescu să ridice baremul la 5%, ceea ce a fost fatal PNȚ-CD-ului. Aliații de guvernare știau că politica șovăitoare a PNȚ-CD-ului îi erodase credibilitatea la electorat, șansele de-a rămâne în politica națională la vârf fiind minime. Așa a dispărut, în anii următori, un partid politic tradițional în România interbelică. Liderii erau oameni în vârstă, deși foarte onorabili, nu-l mai aveau alături pe regretatul Corneliu Coposu, au căzut în plasa „aliaților”.

Nu întotdeauna experiența trecutului poate să fie invocată pentru un prezent și viitor apropiat. Totuși, el poate reveni pe prim plan în condiții sensibil schimbate, dar cu același obiectiv – trădarea aliaților. De altfel, istoria noastră este plină de trădări politice, de la personalități de prim rang până la partide și generații politice.

Actuala coaliție guvernamentală (PNL, USR-Plus, UDMR) este o înjghebare doar la prima vedere de unitate națională. Reușind cu greu să-și constituie o majoritate în Parlament, coaliția pornește la drum cu optimism, cu proiecte de reformă teoretic excepționale, cu sprijin occidental, cu oameni așa-zis inteligenți, curați în viața de zi cu zi, veritabili „Salvatore de la Patria” – cum ar zice italianul, fratele nostru latin.

La scurtă vreme au ieșit în evidență deosebirile de păreri vis-a-vis de conducerea țării, ambițiile liderilor, mai apoi calitatea morală și profesională aproximativă a membrilor vizați să-i înlocuiască pe „pesediștii corupți”.

Factorul perturbator al coaliției devine USR-Plus. Un partid de tineri categorici, declarați „curați”, adversari ai îmbogățiților pe spinarea poporului, susținători ai trimiterii în pușcării a corupților etc., etc. Până la urmă, mass-media, disecând trecutul liderilor useriști, a relevat aceleași tare ale „salvatorilor Patriei” pe care le-au avut și pesediști. Asta nu i-a împiedicat pe oamenii lui Dan Barna și Dacian Cioloș să dinamiteze guvernul din care făceau parte (Ludovic Orban, mai nou Florin Cîțu).

Pe ce se bazează useriștii-plus? Pe câteva succese surpriză în alegerile locale din iunie 2020. Este vorba de Dominic Fritz, care îl înlocuiește pe Nicolae Robu (PNL) la Primăria Timișoarei, Allin Coliban, care îl scoate din scaunul de primar al Brașovului pe Gheorghe Scripcaru (PNL), în timp ce la București, Nicușor Dan, până la urmă fondatorul USR, o înlocuiește pe dna Firea, pesedistă notorie, iar la Sectorul 1 – Clotilde Armand (USR) înlocuiește un pesedist.

La împărțirea „cașcavalului” puterii, Dan Barna, șeful USR-Plus, s-a luptat ca oamenii săi să obțină cât mai multe funcții în ministere, președinții de Consilii Județene și Prefecturi, prin „lupta la baionetă” cu peneliștii.

UDMR-ul, mai cuminte, și-a luat și el porția, relocându-și foștii șefi județeni în funcții ministeriale, plus ministerele și prefecturile în care și-au dorit oamenii. În fond, udemeriștii sunt veritabile fecioare în politica românească, insinuându-se în toate guvernele, indiferent de culoarea politică, urmând interese etnice, dirijate de Budapesta, prea puțin interesând-o România per ansamblu, mai mult Transilvania, în mod special Țara Secuilor și Partium.

Mai recent a izbucnit o „ceartă de familie”. Primarul Iașului –  Mihai Chirică (PNL-reciclat) nu se înțelege cu deputata Cosette Chichirău (ce nume?), useristă convinsă și fată frumoasă. Doamna a refuzat mariajul politic cu primarul Iașului! Cică este nevoie de o colaborare pentru binele ieșenilor. Cine colaborează cu un primar penal?

Lăsând deoparte aceste mici/mari șicane reciproce, să aprofundăm puțin subiecții implicați în „lupte fratricide”.

Pe granița de vest a țării noastre, PNL pierde terenul. La Timișoara și la Satu Mare (aici, prin UDMR, puternic la Primărie, Prefectură și Consiliul Județean). La Timișoara – primarul este neamț și omul Berlinului. La Satu Mare toți sunt oamenii Budapestei. La Brașov – Franța și-a impus un reprezentant al USR-Plus – Allin Coliban (prenumele francez Alain fiind românizat de vreun funcționar comunal care i-a înscris numele în certificatul de naștere). Tot Franța ne-a impus-o pe originala, în materie de dicție și vocabular, șarmanta Clotilde Armand. Ce să mai vorbim de Dacian Cioloș, cu dublă cetățenie (?) și soție franțuzoaică. Un veritabil daco-galez.

Deci este o luptă între Franța și Germania pentru acapararea administrației locale și a economiei țării (pământul arabil, bogățiile subsolului, industria cât a mai rămas). Lupta asta se extinde și în Moldova, Iașul fiind un exemplu recent în acest sens. USR-Plus va ocupa treptat și această zonă supersăracă a țării, când omul de rând va vedea că PNL, ca și PSD, a făcut puțin pentru moldoveni. Totuși, cred că pesediștii, ca reprezentanți ai „muritorilor de foame”, își vor putea păstra, nu numai în Moldova, ci și în alte provincii ale țării, o anume influență. Însă nu singuri, ci împreună cu un AUR europenizat, dezbărat de ieșiri isterice gen Șoșoacă.

Al treilea luptător pentru acapararea României este SUA revenită la tema globalismului. Pe plan militar ea nu poate fi încă întrecută de Germania și Franța, dar pericolul în zonă a Rusiei ne obligă la parteneriatul româno-american. Totuși...?

Eforturile Ungariei de-a se implica în viața Transilvaniei nu sunt noi. De la Horthy și Kádár Janos ele s-au manifestat în diferite forme și intensități. Nicolae Ceaușescu le-a anulat într-o mare măsură. Urmașii săi postdecembriști au devenit colaboratori interesați și neputiincioși ai Budapestei.

Vestul românesc este dominat de UDMR și USR-Plus (chiar și Aradul cu lideri proveniți din pediști vopsiți în peneliști, dar oricând dispuși la trădarea PNL). Singura insulă liberală este Bihorul, prin Ilie Bolojan și colaboratorii săi. Dar liderii Bihorului trebuie să fie atenți: dacă, pe lângă lucrurile bune făcute, se vor acumula gafele din administrație, politica autoritaristă prin care conduc peste patru ani vor putea pierde terenul.

Ce va fi peste patru ani? Dacă PSD își întinerește echipa de sus până jos, va formula soluții reformatoare pentru Țară, are o șansă să revină la putere în forță. Dar nu singur! Aliații la guvernare ar putea fi AUR. Partidul surpriză al anului 2020 va trebui să scape de extremiști gen Șoșoacă. Va trebui să-și reîmprospăteze membrii, de jos în sus. Pe lângă tineri și membri maturi ca vârstă, bine situați economic (fără forța economică a membrilor niciun partid nu rezistă), să-și racoleze intelectuali autentici, capabili la un dialog elevat cu adversarii politici. AUR are atuul orientării ortodoxe tradiționale, alături de decizia fermă de  a-i epura din rândurile sale pe cei compromiși prin activități dinainte de 1989 sau corupții și penalii de după 1990.

O alianță PSD-AUR este anticipată și de mass-media vest-europeană, văzută ca plasată în spectrul centru-dreapta a Uniunii Europene.

Oare așa va fi în 2024? Desigur cu un Președinte al Țării care să respecte principiile democrației reale. Să nu vrea să aibă un partid al lui, un Parlament al lui, un Guvern al lui. Cum ar spune un Caragiale acomodat vremurilor noastre: „Curat dictator, dar să știm și noi!”