După încheierea Primului Război Mondial lumea intra într-o altă epocă, una în care principiul naţionalităţilor ieşea pe deplin învingător. În aceste condiţii, dispariţia Monarhiei Austro-Ungare, una multinaţională, a fost un proces cât se poate de firesc, în ciuda faptului că istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Austro-Ungaria reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare.

Ceea ce nu au reuşit să explice însă este tocmai cauza pentru care niciun grup etnic din fosta monarhie nu a dorit revenirea la o stare de lucruri anterioare primei mari conflagraţii mondiale. Tratatul de la Trianon a consfinţit această stare de lucruri. Semnat la 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, acesta desena noua configuraţie a Europei Centrale, una în care fiecare stat îşi găsea cel mai potrivit loc pe harta zonei. Tratatul consemna includerea teritoriului Croaţiei, Sloveniei şi Voivodinei în cadrul Regatului Sârbo-Croato-Sloven (viitoarea Iugoslavie), a Slovaciei şi Ruteniei în cadrul Cehoslovaciei, precum şi a Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi Banatului în România Mare. Trebuie subliniat că toate aceste măsuri s-au luat după consultarea prealabilă a popoarelor în discuţie şi după ce Marile Puteri s-au lămurit că românii, sârbii, slovacii, croaţii, slovenii şi rutenii îşi doresc un alt destin decât cel cu care fuseseră "cadorisite" de istorie până atunci. Consecinţele pozitive sunt mai mult decât vizibile în privinţa evoluţiilor ulterioare ale statelor noi formate: România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Ungaria, în ciuda faptului că nostalgiile proimperiale austro-ungare au mai înfierbântat minţile unora de-a lungul celui aproape un secol trecut de la aceste evenimente. Desăvârşirea statelor naţionale fusese un deziderat mult aşteptat de naţiunile din Imperiul Austro-Ungar în condiţiile în care drepturile acestora fuseseră călcate sistematic în picioare de guvernanţii de la Budapesta. Tocmai de aceea, prilejul oferit de evenimentele anilor 1918-1920 nu a lăsat dubii asupra deciziilor acestor popoare. Toate au ales calea constituirii unor entităţi naţionale separate de Budapesta, iar în cazul românilor de a se uni cu România într-un ansamblu naţional mai mult decât firesc, fapt confirmat de altfel de istorie. Dar ceea ce este interesant este faptul că, privind în perspectivă istorică, şi Ungaria a ieşit cât se poate de câştigată de pe urma Tratatului de la Trianon. În urma acestuia, Ungaria a devenit cel mai omogen stat din punct de vedere etnic din această parte a Europei, iar comunităţile etnice, atâtea câte au mai rămas, au fost "gestionate" mai mult decât inteligent astfel încât acestea să se "loializeze" definitiv. Amintim în acest sens politica dusă de Budapesta încă de la finele secolului al XIX-lea, care a impus printr-un sistem instituţionalizat controlat de Ministerul de Interne, ca la naşterea oricărui alogen actul de stare civilă - certificatul de naştere - să specifice numele doar în varianta maghiară. De altfel, Simon Telkes, preşedinte al Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui din Budapesta, publica în 1898 o lucrare intitulată „Cum să ne maghiarizăm numele?" în care se detaliau toate amănuntele legate de acest demers. Această realitate a fost eliminată abia odată cu intrarea Ungariei în Uniunea Europeană începând cu 1 mai 2004, nevoită fiind a se supune normativelor europene. Pentru că multe din aceste probleme ale Budapestei au fost eliminate după 1920, iar "loializarea" s-a realizat fără prea mare greutate, credem că toţi eventualii nemulţumiţi de deciziile Trianonului sunt de fapt recunoscători acestuia, chiar dacă realităţile prezentului ne oferă perspective pozitive asupra unor chestiuni care în trecut au creat multă dezbinare, generată, este clar, exclusiv de acelaşi spaţiu populat de lumea politică.

Gabriel MOISA