Părerea mea despre copiii bogaţi este că familia e de vină pentru imaginea creată. Am avut prilejul ca unul dintre aceşti ``giganţi" să-mi iasă în cale, în timpul umilei mele existenţe. După ce l-am cunoscut mai bine, am ajuns la îmbucurătoarea şi uimitoarea concluzie că şi "uriaşii" simt durerea şi au sentimente. Dar a lăsat să se vadă asta doar o clipă, pentru a-şi păstra reputaţia, evident, de băiat dur. Bogaţii sunt şi ei oameni, doar că sunt o altă specie care s-a adaptat la mediul de viaţă de prădător. S-au obişnuit să trăiască într-un mediu carnivor. Chiar dacă pornesc cu şanse în plus faţă de noi, ceilalţi, ei îşi pot îmbunătaţi sau înrăutaţi situaţia. Opinia publică îi menţine pe acest podium, cu acest renume de favorizaţi, chiar dacă ei ne sunt egali. Totuşi nu cred că sunt aşa de răi şi de malefici precum se spune. Cred că adânc, foarte, foarte adânc, undeva, în sufletul lor, ar vrea şi ei să aibă o viaţă ca şi a noastră, nu că ar fi mai bună decât a lor, dar ar fi mai... normală. Şi mai cred că ei au un fel de scut - poziţia socială a familiei, banii şi relaţiile - singurul lucru care îi deosebeşte de noi, muritorii de rând. Aş spune chiar că îi judecăm prea dur şi prea mult, dar ce ştiu eu... Personal, mă înţeleg foarte bine cu ``cei de sus`` şi cred că totul depinde de atitudinea cu care îi abordăm, pentru că... şi ei ne judecă pe noi, la rândul lor. Acestea au fost gândurile şi punctul meu de vedere asupra acestei probleme atât de dezbătute şi discutate: bogaţii. În final, să nu uităm că sunt şi ei oameni, mai mult sau mai puţin.