Alături de drapel şi imn, poate mai mult decât stema de stat, statuile eroilor unei naţiuni sunt cele mai importante simboluri naţionale. Probabil că nu există judeţ în România în care să nu existe cel puţin un bust al voievodului Mihai Viteazul. Dar în fiecare judeţ ar trebui să existe statui ale românilor mari care, la vremea lor, au influenţat decisiv destinul naţional. Aşa trebuie să fie. Din Oradea lipseşte statuia regelui Ferdinand, dar parcă şi mai mult lipseşte cea a lui Iuliu Maniu.

Era de aşteptat ca reamplasarea simbolurilor româneşti din centrul Oradiei să nască patimi şi reacţii de protest, după cum şi rebotezarea forţată a parcului Olosig în Mihai Viteazul să-i nemulţumească pe concetăţenii maghiari şi chiar pe mulţi români destupaţi la minte, care ştiu de unde vine acest nume şi mai ştiu că o denumire veche de câteva secole nu poate fi ştearsă din mentalul colectiv. Unele nemulţumiri sunt îndreptăţite, altele nu. Ieri, am prezentat în Crişana pe scurt câteva idei care vin în sprijinul administratorilor Oradiei, cei care şi-au asumat proiectul de reamenajare al Pieţei Unirii, un demers necesar, dar care a început cu stângul şi care finalizat în nefericita tradiţie a lucrului făcut în grabă şi de mântuială, o să semene la final cu un dezastru. Nu trebuie uitată experienţa tristă a reabilitării Corsoului, pietonalul pavat cu piatră cubică adusă din China mutilând estetic un perimetru exponenţial pentru Oradea. Chiar ridicarea statuii Reginei Maria are învăţămintele ei, decizia finală a municipalităţii, de a înălţa proiectul ieşit pe locul doi, dovedindu-se una inspirată şi fericită. Amintim însă că imediat după al Doilea Război Mondial administraţia oraşului intenţiona să lărgească actualele pieţe Unirii şi Ferdinand, clădiri aflate odinioară pe malurile Crişului fiind bombardate şi urmând să fie demolate. Astfel, s-a propus mutarea Bisericii romano-catolice Sf. Ladislau în locul unde este acum statuia lui Mihai Eminescu, pe aliniamentul Bisericii cu Lună. De aici trebuie început, posibilităţi tehnice existau atunci şi există cu prisosinţă şi acum.  Municipalitatea vrea să mute două statui din piaţă şi să facă alte patru. Nu credem că mutarea statuii lui Mihai Viteazul într-o altă zonă efervescentă a Oradiei ar fi o problemă, dar locul ales - Parcul Olosig - este nepotrivit. Acceptabil ar fi lângă Catedrala ortodoxă din Centrul Civic, Mihai Viteazul fiind domn muntean şi ctitor de catedrală ortodoxă, la Alba-Iulia. Statuia lui Emanuil Gojdu, născut aici, NU trebuie să părăsească centrul Oradiei. Marele Mecena ortodox al românilor ardeleni trebuie să-şi găsească liniştea şi veşnicia în faţa Bisericii cu Lună - pe care a frecventat-o şi care se află chiar lângă casa în care s-a născut şi pe care a donat-o, împreună cu toată averea sa, Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului. De asemenea, lângă catedrala Sfântul Nicolae, faţă în faţă cu Gojdu, trebuie ridicată statuia lui Iuliu Maniu, om politic cu o influenţă covârşitoare în realizarea Unirii din 1918, prim-ministrul al României şi martir al neamului ucis de comunişti în închisoare. Legăturile sale puternice cu Oradea sunt evidenţiate de-a lungul întregii sale vieţi şi cariere politice. Sperăm că Episcopia Greco-Catolică din Oradea, care este beneficiara directă şi exclusivă a averii pământeşti lăsată de Maniu, fervent greco-catolic, să se implice în susţinerea acestui demers. Mai departe, alături de regele Ferdinand Întregitorul, Piaţa îl poate primi cu mărinimie şi pe regele Ladislau cel Sfânt, un simbol puternic al conlocuitorilor noştri maghiari. Obeliscul propus de municipalitate drept „ceas solar" în dreptul străzii Alecsandri nu are nicio legătură cu aceste locuri - nici spiritual, nici arhitectural - şi care nu îşi are locul în piaţa centrală a oraşului (să nu uităm că a mai fost aici un obelisc dedicat Armatei Roşii eliberatoare). Mult mai potrivită ar fi realizarea unui monument dedicat evreilor orădeni dispăruţi în Holocaust, deoarece această comunitate a contribuit decisiv la aspectul arhitectural cu care se mândresc azi orădenii. Ar fi un gest de minimă responsabilitate faţă de păcatele trecutului şi de recunoştinţă faţă de nişte oameni care nu meritau o asemenea soartă.

Astfel, am avea doi regi-simbol, dintre care unul sanctificat, doi cărturari-politicieni ai cauzei naţionale, dintre care unul martirizat în puşcărie şi un monument dedicat orădenilor evrei dispăruţi în lagărul de exterminare de la Auschvitz-Birkenau. Desigur, este loc şi pentru ducele Menumorut, precum şi pentru alte personalităţi, dar cele patru monumente ar reîntregi la nivel de simboluri trecutul unei comunităţi diverse, chinuită în multe vremuri de restrişte, dar care se poate împăca cu trecutul, unită în diversitate şi care poate spera la un viitor mai bun.