Când vorbim despre dragoste, nu toți înțelegem același lucru. Prin urmare, nici când vorbim despre romanul de dragoste nu gândim la fel. Adevărul e că există loc de nuanțe între sentimentul diafan, romantic, exprimat prin tandrețe și comuniune sufletească, pe de o parte, și, pe de alta, comuniunea trupească, pasiunea dezlănțuită în senzualitate și corporalitate.

Nu m-am mirat prea tare când am auzit la un post de radio, dintr-o sursă de încredere, în principiu, că nu avem roman de dragoste. Încercăm o satisfacție deosebită să ne lăudăm că nu avem nimic. Când vorbim despre noi, românii ca popor, obișnuim să fim severi și autopersiflanți. Autoevaluarea națională, făcută ironic de Mitică la berărie, alunecă repede în autodetestare. Înainte de 1990, într-un fel; după 1990, într-altfel. Ne place să ne victimizăm cu lehamite: „n-avem nimic, vai de capul nostru!” Dar cu dragostea cum stăm?

Un banc

Îmi amintesc de un banc din vechiul regim. Cică într-un oraș, pe vremea lui Ceaușescu, ieșea zilnic un individ pe străzi și striga: „N-avem pâine!”, repetând agitatoric; a doua zi: „N-avem carne!”, tot așa de insistent; a treia zi: „N-avem căldură!” Lumea, precaută, nu-l prea lua în seamă, în mod vizibil, îl ocolea, dar se bucura că le strigă cineva nemulțumirile în gura mare. Intră în alertă cei de la Securitate și se întreabă ce să facă cu el. Analizează situația, văd că nimeni din popor nu-l ia în seamă, se constată că nu are complici și rețea periculoasă, e singur în revolta lui. Aduc un medic psihiatru care trage concluzia că omul e nebun și trebuie lăsat în pace. Dar cum să fie potolit? - se întreabă băieții. Numai dacă i se produce un șoc! – recomandă medicul. Cum? E treaba dumneavoastră! - se eschivează medicul. Unul din mai marii Securității vine cu soluția: îl arestăm și-i înscenăm o execuție. Îl arestează, îi spun că e condamnat la moarte pentru uneltire împotriva regimului; omul nostru nu încetează să strige că nu avem pâine, nu avem carne, nu avem căldură, pe drumul spre poligon; la locul înscenării execuției, este legat la ochi, i se citește sentința, plutonul armează, i se ordonă foc, se trage cu cartușe oarbe o rafală; pauză de efect; condamnatul se pipăie, vede că nu e rănit și strigă: „Nu avem gloanțe!”

Ce să ne mai mirăm atunci că nu avem romane de dragoste?! Am auzit lamentația la Radio Cluj, în acest februarie 2021. Să trecem peste Maitreyi de Mircea Eliade sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu - îndemna vocea dintr-o emisiune care făcea recomandări de lectură. Să trecem peste ele, pentru că sunt povești de dragoste - prea exotică (prima), prea intelectualizată (a doua) și, mai ales, uzate didactic, prezente în manualele de liceu. Nu avem Tristan și Isolda, nu avem Ana Karenina - și nu avem echivalentul altor povești celebre de dragoste - se întrista vocea. Nu avem romane senzaționale de dragoste, care să rivalizeze cu poveștile occidentale. Dacă ar fi să recomande ceva, vocea de la radio s-ar opri la două exemple: Adam și Eva de Liviu Rebreanu și (surpriză!) Iacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu. Atât și nimic mai mult! Oare stă atât de prost literatura română la capitolul „roman de dragoste”? Întrebarea merită un moment de reflecție.

Romanul clasic de dragoste

Toți cei care au trecut prin școală își amintesc de romanele analizate în liceu și care au filoanele unor povești pregnante de dragoste, de la Mara lui Ioan Slavici (cu povestea Persidei), romanul Ion al lui Rebreanu, Adela lui G. Ibrăileanu, romanul pomenit anterior al lui Camil Petrescu sau (și mai interesant) Patul lui Procust al aceluiași, Enigma Otiliei de G. Călinescu, până la Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade. Acesta e romanul nostru clasic de dragoste, exemplificat în liceu pentru a ilustra romanul realist obiectiv, romanul psihologic subiectiv sau romanul mitico-fantastic (ultimul, în cazul Eliade, ilustrabil și cu alte exemple: Șarpele, Domnișoara Cristina, Nuntă în cer). S-a spus, pe bună dreptate, că nu există roman bun fără să aibă o incidență în sfera iubirii. Ar trebui să adăugăm aici neapărat, Venea o moară pe Siret de Mihail Sadoveanu (care, recitit recent, mi-a plăcut foarte mult) și, în categoria romanului analitic, pe Anton Holban, autorul unor cuceritoare și misterioase povești de dragoste în romanele O moarte care nu dovedește nimic, Ioana și Jocurile Daniei, pentru a da o imagine aproximativă despre romanul nostru clasic de dragoste din perioada interbelică. Nu poate lipsi Gib I. Mihăescu, cu Donna Alba și Rusoaica, ultimul fiind interzis în perioada comunistă. Nu poate lipsi Mihail Sebastian, cu Accidentul și Orașul cu salcâmi.

De cel mai mare succes erau romane de tipul: Lorelei de Ionel Teodoreanu, Invitație la vals și Scrisoare de dragoste de Mihail Drumeș sau Iubim de Octav Dessila, cu autori considerați scriitori minori.

Romanul erotic

Lipsesc din această listă poveștile mai noi și mai inconformiste. Ele există și în romanul din perioada interbelică, la autori de al doilea plan, cum sunt: Felix Aderca - Domnișoara din strada Neptun și Zeul iubirii (intitulat anterior o dată Țapul, iar altă dată Mireasa multiplă), dar mai ales romanul de scandal erotic Al doilea amant al doamnei Chatterley, publicat sub pseudonimul Clifford Moore; Ury Benador - Subiect banal și Hilda - romane ale geloziei; Mihail Celarianu - Femeia sângelui meu; H. Bonciu -  Pensiunea doamnei Pipersberg; Dragoș Protopopescu, Condamnați la castitate; G. M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste; Romulus Dianu, Adorata și altele, apărute în deceniul 1930-1940, cu o mai mare libertate de exprimare a trupului și a sentimentului. Pot fi numite romane erotice, mult mai îndrăznețe în invenție, narațiune și limbaj decât romanul clasic de dragoste, unele ajunse chiar în discuția acuzatoare a criticii privitoare la pornografie. O sexualitate mai liberă trece uneori limita decenței.

Romanul feminin de dragoste înregistrează un mare succes cu Pânza de păianjen de Cella Serghi. Mai modeste sunt romanele Tinerețe de Lucia Demetrius și Bogdana de Ioana Postelnicu. La Hortensia Papadat-Bengescu se întâlnesc povești ciudate de iubire, proiectate într-o atmosferă decadentă. Să nu uităm Anotimpul pierdut de Anișoara Odeanu.

În perioada comunistă, exprimarea vieții intime era limitată și controlată. Nici dragostea nu era la liber. Tema iubirii se dădea aproape întotdeauna la pachet cu problemele sociale și politice ale individului. Cel mai bun exemplu este romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, cu cele trei iubiri eșuate ale filosofului Victor Petrini, condamnat politic. Ar mai fi și alte cazuri de luat în seamă, dar nu vreau să lungesc lista. Radu Tudoran salvează genul sentimental: Acea fată frumoasă e un bestseller, ca și Maria și marea.

Din 1990 încoace, romanul nostru clasic de dragoste este eclipsat de romanul erotic, mult mai libertin, în genul narațiunii din Pupa russa de Gheorghe Crăciun, pe urmele unor romane scrise de femei, mult mai curajoase în limbaj, din categoria Băgău de Ioana Bradea, cu o primă frază de-a dreptul șocantă, indecentă, imposibil de citat. Și femeile vorbesc urât, câteodată.

Povești onorabile, drame ale iubirii dintotdeauna, avem în Fontana di Trevi de Gabriela Adameșteanu sau O formă de viață necunoscută de Andreea Răsuceanu. Merită citite.

Iubirile ciudate

Apar, după 1990, la concurență, poveștile cu iubiri ciudate, anomalii sexuale sau să le numim mai degrabă excepții, în cărți de Adrian Șchiop, Cecilia Ștefănescu, iar foarte recent Alina Nelega. Despre romanul acesteia din  urmă,  Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, tradus în această primăvară în franceză, se spune că relatează o dragoste imposibilă pe timpul lui Ceaușescu. Cine vrea se poate informa mai mult pe internet. S-a adăugat și la noi, după 1990, romanul porno, producție autohtonă, dar mă grăbesc să precizez că pornografia nu înseamnă dragoste.

Avem toată paleta de sentimente și exprimări ale sentimentelor de dragoste, în toate variantele lor, acceptabile sau scandaloase. Prin urmare, putem striga cu tărie: Avem romane de dragoste!, chiar dacă ne vine să exclamăm în surdină: Nici dragostea nu mai e cum a fost!