Geopolitica e treabă complicată, de specialiști în domeniu, numai că eu nu-mi propun să analizez dinamica relațiilor mondiale, prezente și viitoare, în funcție de spațiul geografic. Nu sunt expert, dar pot să arunc o privire. Am un scop mai restrâns - și el foarte pretențios, să răspund la întrebarea „cum stă România acum, din punct de vedere geopolitic?” Sigur că întrebarea are reverberații. Ce amenințări se întrevăd? Dacă România este vizată în vreun fel de tensiunile militare de la granița dintre Ucraina și Rusia? Dacă Marea Neagră, singura noastră prietenă istorică dintre vecini (cum a zis un președinte al nostru), ne-a devenit și ea un potențial dușman, ca aliată și purtătoare a flotei ruse? Pentru un privitor detașat, există un răspuns gata pregătit. Noi suntem parte a Uniunii Europene și a NATO – soluția durabilă și liniștitoare vine prin aceste organizații mondiale. Diplomația noastră se exercită cu aceste garanții de securitate, pe aceste canale. Nu poate avea inițiative proprii. E un tip de atitudine, prin care ne simțim protejați/apărați de de puterile politice cu capacitate de dialog și reacție peste noi.

Dacă România nu s-a mutat de pe teritoriul ei milenar, înseamnă oare că situația ei geopolitică nu s-a schimbat? Evident că s-a schimbat, pentru că s-au schimbat regimurile politice, atitudinile vecinilor, configurația regională și mondială, raporturile dintre marile puteri, interesele în zonă.

România, iar anterior Moldova, Țara Românească și Ardealul, au fost entități statale disputate de Imperiul Țarist, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic sau de succesorul acestuia din urmă, Imperiul Austro-Ungar. Sub fiecare din aceste părți subzistă acum alte forțe, cu alte denumiri: Rusia, Turcia și... Europa, dar cu același tendințe pentru primele două.

 

Moștenitorii celor trei imperii

De Rusia ne despart acum Ucraina și Republica Moldova, dar forța de amenințare se exercită și peste ele, înspre Vest, înspre noi. Specialiștii în geopolitică își imaginează strategii ale Rusiei de a-și recupera hegemonia asupra spațiilor pierdute, după aceeași logică de acțiune ca în cazul Crimeii. Georgia, Ucraina și Moldova, care ar dori să intre în NATO, sunt ținute la respect de Rusia. Deci România poate fi din nou vecină cu o Rusie sau o comunitate patronată de Rusia, extinsă spre Vest.

Din Imperiul Otoman a rămas Turcia, cu un enorm potențial uman și militar. Înainte de Erdogan, se vorbea despre Turcia ca un posibil candidat pentru Uniunea Europeană. Acum, ea este un partener capricios, care amenință periodic că va da drumul milioanelor de migranți din Siria și statele vecine spre Europa. România se află în calea acestei mari migrații posibile, o veritabilă invazie dinspre Turcia spre Europa. Islamul vrea la Berlin, la Roma, la Paris. Uniunea Europeană plătește tribut Turciei, sub forma ajutorului pentru refugiați, încercând să amâne cât mai mult invazia. Românii au scăpat o dată de islamizare în istoria lor din a doua jumătate a mileniului II; nu știu dacă o să scape a doua oară, în prima jumătate a mileniului în curs.

Cum bine se știe, Austro-Ungaria ca imperiu nu mai există, chiar dacă amintirea ei mai amprentează comportamentul uneia dintre succesoare. Dar avem Uniunea Europeană în locul acestui al treilea imperiu care a grevat istoria noastră. Schimbare, fără îndoială, benefică. Dar în profunzimea acestei schimbări există ceva care ne e mai puțin favorabil.

Războaiele moderne nu se mai poartă pentru teritorii, ci pentru influență economică de la distanță. Așa acționează în lume SUA, așa acționează în lume China, din ce în ce mai agresiv și mai cu succes. După 1990, noi pur și simplu nu ne-am dat seama sau nu am vrut să ne dăm seama că suntem victimele unui fel ciudat de război economic în interiorul Europei, între Vest și Est (până nu făceam parte din UE). Azi știm mai bine că Europa Occidentală căuta extinderea pieței de desfacere. Trecea printr-o criză de supraproducție. Nu mai avea unde să-și desfacă marfa, blocându-și dezvoltarea. Am devenit piață de desfacere, am fost făcuți aproape exclusiv cumpărători. Ni s-au luat uneltele de producători sau le-am aruncat noi la fier vechi. Industria noastră a fost complet dezactivată, ca necompetitivă. Agricultura a devenit nefuncțională economic, retardată, lipsită de parteneri. Nu interesau și nu interesează produsele noastre, ci pământul ca resursă. Pe un fond de criză a socialismului dictatorial în Est, sub aparența unei crize politice dominante, care a luat fața, România a fost redusă economic aproape la zero. Noi, naivi, credeam că rezolvăm o criză politică (nu aveam libertăți cetățenești elementare), dar ea era, de fapt, economică. Am fost lăsați să ne luptăm besmetici pentru libertate politică (drepturile omului), în timp ce pe dedesubt eram devalizați economic. Azi, singurul program de revigorare națională ar fi unul de reindustrializare a țării, ca în anii 1965-1975, dar cu alte industrii. Dar cine ne lasă? Nu se mai poate, e o simplă iluzie. Avem constrângeri foarte mari în contractul cu UE, de limitare a oricărei producții sau de adaptare la piața europeană. Noi nu știm prevederile secrete ale aderării noastre la UE, dar acolo sunt soluțiile. Aderarea a fost transformată tacit în integrare – ceea ce e altceva. Chestiune geopolitică subtilă!

Dacă ne uităm în marile cărți de geopolitică, vom vedea că România nu prea contează. Dau numai două exemple de referințe, accesibile și în românește, în două apariții esențiale la Editura Litera în 2020: Tim Marshall, Prizonierii geografiei. Zece hărți care îți spun tot ce trebuie să știi despre politica globală și Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, ultimul autor fiind o somitate în materie de geopolitică. Deci nu mă bazez pe simple impresii personale, de amator, deși nu dezvolt idei generale.

 

E bine, e rău că nu contăm în politica globală?

E bine că nu suntem imaginați ca parte din niciun conflict fierbinte mondial. Suntem în NATO, dar președintele Trump, la vremea lui, a spus cinic și foarte ferm: apărarea costă, dați cei 2% prevăzuți din PIB, adică 4 miliarde de dolari anual și vă dăm arme să vă apărați! Asta e umbrela NATO, care ne apără, trebuie să o cumpărăm și să o țină cineva în mână, să nu ne plouă.

Să fie oare bine că nu mai interesăm decât prin ultimele resurse pe care le mai avem (pădurile, petrolul din Marea Neagră, aurul, uraniul, gazele de șist, pământul pentru agricultură, forța de muncă), foarte slab apărate ca bunuri naționale?

E rău, pentru că România a devenit o țară insignifiantă, cu o populație în scădere vertiginoasă, cu un teritoriu devastat, cu valorile tradiționale amenințate, pregătindu-se de un vid istoric și un gol geografic. Aici e marea vulnerabilitate geopolitică: România va deveni un teritoriu din ce în ce mai tentant pentru suprapopulația de la distanță. Un spațiu de închiriat. Dacă va mai fi cine să se ocupe de formalitățile de închiriere. Iar chiriașii se vor putea transforma oricând în proprietari.

Nici una dintre cele trei părți concurente nu este mai periculoasă decât suntem noi înșine pentru noi, cum n-am fost niciodată. Urmăm de bună voie un  program inconștient de deznaționalizare, pierzând treptat forță de muncă (înstrăinată), putere economică (sleită), demnitate (diminuată), cultură națională (marginalizată), istorie (demitizată), limbă (coruptă), numai ca să dăm bine pentru Europa. Asta nu ne poate spune niciun expert în geopolitică: dușmanul nostru cel mai periculos suntem chiar noi. E cea mai mare vulnerabilitate, ca problemă de securitate națională. Românii sunt pe cale să piardă bunul cel mai de preț: stima de sine – izvorul psihologic al regenerării și auto-conservării.

Tot la răscruce de imperii am rămas sau, mai bine zis, la răscruce de orgolii de foste imperii! Cu deosebirea că Uniunea Europeană nu mai e doar o speranță, e o certitudine.

Aparent, la suprafață, lucrurile merg bine. Trăim bine din împrumuturi. Nimeni nu ne poate apăra de noi înșine, de slăbiciunile noastre, nici chiar Uniunea Europeană. Ne livrăm cu generozitate cui vrea să ne cumpere. Vindem ultimele lucruri din casă. E o vorbă veche: decât să fii sărac mai bine să n-ai nimic.