Începută din primele săptămâni postdecembriste, bine gândită încă din vara-toamna anului 1989 de un partid naționalist-extremist creat în ilegalitate, separarea profesională și instituțională a etnicilor maghiari din țara noastră de masa românilor a parcurs mai multe etape și a cunoscut diferite forme de manifestare. Mai întâi, a îmbrăcat haina durității, prin revolte locale, gen Târgu-Mureș și localitățile cu majoritate maghiară din județele Covasna și Harghita, parțial Mureș. Instituțiile de apărare a liniștii publice, conducerile întreprinderilor industriale și agricole, consiliile populare ca reprezentante ale autorității publice - au fost vandalizate, nu puține persoane cu funcții de conducere fiind asasinate sau măcar îndepărtate brutal din funcții pe motivul că fuseseră alese/ numite de regimul comunist. Criteriul profesional nu conta, mai ales dacă erau români. Au fost și cazuri când maghiari, considerați „vânduți”, au avut aceeași soartă.

Depășit acest moment sângeros, când statul român serios șubrezit în autoritate a reușit să restabilească liniștea în țară, UDMR - partid etnic, văzând că URSS și Vestul Europei nu acceptă o dezmembrare a României (eram totuși la un pas!) - și-a schimbat tactica. Mai ales după ce, în 1996, este acceptat la conducerea țării de coaliția Convenției Democrate. De atunci și până astăzi, UDMR este la putere indiferent de coloratura politică a partidului majoritar în Parlament. Ce mai - o veritabilă „Veneră de răspântie”, iubită și lăsată să fie iubită și de „dreapta” și de „stânga” românească. Participarea udemeristă la guvernarea țării va fi tot mai incisivă odată cu atenuarea și abandonarea accelerată și lașă a sentimentului național. Politica „pașilor mărunți” în a câștiga drepturi pentru minoritatea maghiară, chiar peste standardele europene, a început să fie transpusă în practică, impunându-se o legislație locală și națională în consecință.

Guvernele României le-au acceptat aproape toate doleanțele, unele chiar sub șantajul că nu le va sprijini în constituirea majorității parlamentare. Mai ales după dispariția așa-ziselor partide naționalist-extremiste: PUNR (2000) și PRM (2008).

Cu concursul noilor prieteni vest-europeni, dornici să ne acapareze economia și să o distrugă, desigur cu concursul noii elite politice românești pusă pe furat și îmbogățit, țara decade economic, poporul sărăcește, fiind obligat să ia calea exilului pentru a-și asigura pâinea acceptabilă de zi cu zi. Emigrația română cuprinde generația tânără și în putere de muncă, de la omul simplu la specialiștii recunoscuți. Țara îmbătrânește, devine tot mai vulnerabilă. Fac aceste afirmații nu pentru că sunt un nostalgic al vremurilor trecute, ci din observație și studii demografice pe care le fac ca specialist.

UDMR, sfătuit îndeaproape de „Anya Ország” a reușit să impună „restitutio in integrum” preluând moșiile, pădurile și imobilele foștilor grofi, chiar dacă în anii 1920-1936 statul român i-a despăgubit în valută aur pe „absenteiști”, sub motivul că statul comunist i-a expropriat. Istoria și geografia României, aflate în planul de învățământ din preuniversitar, normate cu ore tot mai puține, se predau în limba maghiară. Deci de „ai noștri, pentru ai noștri”. Ce inspectorat școlar județean poate să verifice ce și cum se predă? Capitalul maghiar este dirijat, prin investiții serioase, din Budapesta, spre economia Transilvaniei, prin credite și alte facilități. În oglindă, capitalul românesc pierde teren, guvernele din București neînțelegând subvenționarea la timp și în condiții acceptabile pentru a face față concurenței străine. Astăzi asistăm la acțiunea inversă a lozincii maghiare dinainte de 1914 „Elódo Orszság” (Țara de vânzare) pe care presa naționalistă a Budapestei vremii o clama vis-a-vis de pierderea moșiilor grofilor în favoarea țăranilor români, cu credite luate de la băncile românești.

Spațiul învățământului în general a stat și stă în atenția UDMR. După metoda dură de la începutul anului 1990, de epurare a secțiilor românești din școlile mixte româno-maghiare, s-a trecut la înmulțirea secțiilor maghiare în cadrul școlilor care prin tradiție nu aveau clase maghiare. În ultima vreme, observăm o altă tactică în domeniu. Se încearcă și se reușește, cel puțin în Bihor, comasarea claselor maghiare în școli pur maghiare, citadele ale cultivării tradițiilor școlare de dinainte de 1918, eventual 1940-1944 în Transilvania de nord-est ocupată de Ungaria horthystă. În aceste școli pur maghiare întreg personalul, de la femeia de serviciu, portar și cadrele didactice, trebuie să fie numai maghiari. Una din cauze, pe lângă multe altele, ar fi scăderea dramatică a elevilor maghiari și imposibilitatea de a asigura norme educatorilor maghiari. 

Într-o Europă care se dorește integratoare, în care cunoașterea mai multor limbi este un avantaj, tu, UDMR, te străduiești să duci o politică segregaționistă, separând elevii pe criterii etnice. În școli româno-maghiare sau maghiaro-române elevii, vrând-nevrând,  socializează, învață limba celuilalt, mai bine sau mai puțin bine, se pot descurca în ocuparea unui loc de muncă indiferent de etnia patronului, într-o țară, România, în care trăiesc de generații, unde limba oficială este, încă, limba română. Poate din această coabitare se nasc prietenii și căsătorii mixte, ca pe vremea tinereții mele, care șterg treptat niște mentalități istorice depășite. Sau poate UDMR dorește să împiedice acest curs firesc în raporturile româno-maghiare?

 

Segregarea udemeristă

În „HarCov”, această problemă a fost deja bine împământenită. Îmi spunea un coleg care în ultimii ani a fost președinte la un examen de bacalaureat în Secuime. Numărul mare al absolvenților de clasa a XII-a, la liceul respectiv, care au căzut cu brio examenul la Limba și literatura română, nu l-a îngrijorat pe directorul școlii. La remarca colegului, spusă cu o oarecare jenă, răspunsul a fost unul stupefiant pentru un dascăl, un intelectual. „Fetele nu trebuie să-și ia bacalaureatul și să plece la studii universitare. Atunci nu mai revin acasă, pleacă în alte zone ale României sau în Ungaria, pe joburi mai bine plătite. Ele trebuie să rămână acasă, să se căsătorească și să facă copii. Astfel dispărem ca minoritate. Și așa mulți au plecat în Ungaria, iar natalitatea noastră este mult mai mică ca a românilor”.

Tot în politica UDMR este și o altă tactică. Se străduiește să desființeze secțiile române din școlile aflate în zonele în care etnia maghiară este majoritară, primarul și majoritatea consilierilor în consiliile locale sunt udemeriști. Mai mult, fac presiuni asupra conaționalilor maghiari, care, după ce copiii lor urmează clasele primare în limba maghiară, la gimnaziu și liceu îi transferă la secția română. În felul acesta copiii învață măcar bine limba română, o șansă în plus pentru a performa la universitate și în instituțiile din România. Acești părinți vor să-și țină copiii lângă ei, nu să emigreze în Ungaria, unde, îmi spun prieteni maghiari, ungurii din România sunt considerați ca „magyar tigány”.

Această incursiune în politica UDMR mi-a fost prilejuită de eforturile reprezentanților din Inspectoratul Școlar Județean Bihor de-a transfera clasele de pedagogic ale secției maghiare din cadrul Colegiului Național „Iosif Vulcan” în cadrul Liceului „Ady Endre”.

O primă tentativă în acest caz a fost făcută încă din februarie 1990. Eram prospăt „director emanat al revoluției”, deci nu am dorit această funcție. M-am exprimat deschis în celebra ședință a elevilor și a tuturor angajaților, de la femeia de serviciu și portari până la reprezentanții elevilor din cele două secții de liceu, română și maghiară.

Presa locală a vremii a consemnat acest lucru. În fine, cu prea puțină experiență de conducere, în plus, în vremuri foarte tulburi și mișcătoare, când elevii români de la Liceul Moghioros (rebotezat Ady Endre) au fost scoși în stradă de un director și unii profesori maghiari naționaliști-extremiști (pe directorul Janko Szép, Dumnezeu să-l ierte, a murit la scurtă vreme) - am fost somat de Demény Ludovic, proaspăt secretar de stat în Ministerul Educației și Învățământului pentru minorități. Timp de o jumătate de oră a încercat să mă lămurească, mai întâi diplomatic, apoi imperativ, să accept transferul secției române de la Pedagogic la Ady Endre. L-am refuzat, spunându-i că și eu, la Arad, am terminat un liceu maghiaro-român. Dacă la început ne-am cam încăierat la bătaie, uneori, în pauză, în scurtă vreme, ne-am apropiat, făcând sport împreună și găsindu-ne prietene/prieteni în clasele maghiare. A plecat dezamăgit, nu înainte de a manipula, prin doi colegi maghiari (dintr-un total de 13), o grevă cu pancarte și slogane.

Discutând cu colegii profesori maghiari dacă doresc această rocadă, mi s-a spus că nu doresc să treacă la „Ady” și așa a rămas.

Astăzi văd că pe fondul scăderii numărului elevilor maghiari în școlile pur etnice, se încearcă din nou presiunile din 1990. Din păcate, conducerea actuală a Colegiului Național „Iosif Vulcan”, condusă astăzi de o fostă foarte sârguincioasă elevă de a mea, a ajuns la mâna Inspectoratului Școlar Județean Bihor. Acesta, în loc să ia o decizie fermă pe linia păstrării tradiției de la Pedagogic, lasă mână liberă Ministerului din București. În aceste condiții,  problema este „rezolvată”, după dorința inspectorului școlar general adjunct din Bihor, o foarte mare „patrioată” europeană.

Mă întreb, de ce tradițiile bune, în mers cu trendul european, nu sunt apărate și păstrate. De ce Primăria Oradea și Consiliul Județean Bihor, format din „patrioți români și europeni, având majorități indiscutabile în forumurile respective, nu iau atitudine, nu-și îndeplinesc sarcinile legale. Alegerile parlamentare nu sunt departe, poate vor fi chiar anticipate! Să ai puterea în mână, să ai argumente de bun simț și realmente europene în aceste cazuri și să te faci „că plouă”, numai pentru a-ți menaja partenerul politic, UDMR, la nivel național, care lucrează împotriva statului român - înseamnă că ești laș, trădător al intereselor naținale, interesat, poate, mai ales de afacerile pe care le faci cu partenerul udemerist. Dacă nu ești chiar prost!