Aşa-i striga-n obraz, într-o emisiune TV, impresarul Ioan Becali ziaristului Grigore Cartianu, cel ce se recomandă Gregoire l'Ecrivan. Sudalma lui Giovanni a prins cel puţin în familie, trecând rapid în gura vărului mai mic ca ani, dar mai mare în cont, Gigi, care i-a blagoslovit şi el pe câţiva ziarişti - pe lângă binecunoscutele, de acum, alinturi, gen hahaleră şi zdreanţă - cu ocara cea mai grea: „Săracule, care eşti!".

Spusă pe un ton de mare batjocură şi cu o mimică sugestivă, menită să-l bage în pământ de ruşine pe cel care are tupeul, sărac fiind, să se comporte ca un om normal, biped, demn, această vorbă pare a fi sudalma capitală. A fi sărac înseamnă, aici, nu doar simplul fapt de a nu avea prea multe, ci mai ales acela de a nu avea dreptul să faci sau să spui ceva, tocmai pentru că nu ai avere, care să te impună în ochii celorlalţi, ca un paşaport universal ce-ţi deschide orice graniţă a firii.
Cu alte cuvinte, pentru indivizi gen Becali, îmbogăţiţi într-o perioadă de vid legislativ şi moral, dacă nu ai vile şi limuzine de lux şi eşti un cetăţean mediu, dar un sărac pentru ei, trebuie să te porţi ca o slugă umilă, care nu are ce cârti în faţa puterii banului. Toţi aceşti miliardari care se exhibă în faţa naţiunii, ca Prigoană, Columbeanu sau Becali, sunt foştii şmecheri de cartier, care, atunci când dădeau o lovitură la barbut, trăgeau o ţeapă cuiva ori furau gagica altcuiva, se băteau cu cărămida-n piept prin tot cartierul. Acum, când au ajuns mari şi tari la nivel naţional, privesc peste ţară ca la un cartier al lor, mai mare.
"Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/ Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri..." Din păcate, ce descria Eminescu, acum un veac şi ceva, se potriveşte şi astăzi. De ieşit în faţă, ajung să iasă toţi ciungii, toţi neterminaţii genetic şi maleficii cu aere de Rasputin, chintesenţe „de mizerii de la creştet până-n talpă", care sunt în stare să mântuiască ţara la zaruri.

Iar în faţa acestor inşi umiliţi de mama natură, ajunge omul normal, doar pentru că trăieşte din salariu şi nu din tunuri financiare, să fie silit să tacă mâlc şi să rabde jignirile venite din partea unor nevertebrate născute pe solul mlăştinos al tranziţiei.