De pe vremea lui Vodă Lăcustă şi ciuma lui Caragea, românii s-au uitat chiorâş şi cu neîncredere la cei care le dijmuiau recoltele şi luau pielea de pe ei în numele statului care îi proteja amical de turci, tătari, muscali şi alte năpaste puse pe jaf. De aceea, nu e de mirare că râd batjocoritor la ideea de a purta mască, până ajung de le stă covidul în gât.

Lipsa de respect a românilor faţă de lege şi reguli are rădăcini mai adânci decât Fanarul. Prin Grădina Maicii Domnului, unde destinul i-a plasat cu mărinimie, se descurcau destul de binişor, dacă nu s-ar fi găsit destui hrăpăreţi din cele patru zări care să le ceară pământ şi apă. Secole de-a rândul domniile au fost cumpărate prin spolierea ţăranilor, statul îşi făcea cunoscută autoritatea, cu biciul, doar în momentul strângerii birurilor şi nu e de mirare că românul era mai frate cu codrul decât cu boierul. Modernitatea adusă de casa regală nemţească a durat puţin, cu scandaluri de corupţie aferente unui spaţiu balcanic de la care românii au preluat în genă, entuziaşti, tainul, peşcheşul, dar şi miştoul. Aşa cum mărturisea nenea Iancu Caragiale în exil, nu mai avea ce căuta în locul „unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul vieţii demne de compătimit.”

Comunismul a desăvârşit repulsia românilor faţă de reguli, statul autoritar însemnând de fapt, pentru cetăţeni, doar datoria supunerii. În comunism românii au supravieţuit cu ciupeli, învârteli şi multe bancuri. Contractul social era trecut cu litere roşii pe carnetul de partid, cetăţenii se prefăceau că muncesc, iar statul că-i plăteşte. Uniformizarea şi spiritul de turmă reprezenta regula, statul dicta iar cetăţenii executau. Pe la colţuri se bârfea, bancurile cu tovarăşul şi tovarăşa înfloreau mai ceva ca piaţa neagră burduşită cu otteri, ţigări şi blugi traficaţi de la sârbi.

În ultimele trei decenii românii au respirat mai des şi mai vesel, au pupat în bot democraţia proaspăt livrată şi nu au ştiut prea bine ce să facă cu ea. Unii au şters-o rapid spre democraţii mai hârşâite şi prospere, alţii şi-au băgat picioarele în ea şi au furat cât au putut, alţii au pervertit-o pe la colţuri şi coduri penale. Furaţi la revoluţie, românii au constatat că au fost furaţi şi la democraţie, sau autostrăzi. „Linguşirea şi hoţia” a rămas sportul naţional în care s-au arătat timid câteva cartonaşii roşii de la DNA, dar vindecarea mai are de aşteptat.

În ţara unde iarna nu-i ca vara, pandemia a lovit mai repede decât epidemia. Rămaşi fără ocupaţie prin saloanele bogaţilor din Occident, românii au năvălit în patrie mai ceva ca Hoarda de Aur, burduşiţi cu sarsanale, câţiva euroi în buznare şi covizi de sămânţă în gâtlej. Ţara a intrat într-o carantină curat neconstituţională, dar a ieşit proaspăt şifonată. Românii sunt instruiţi să păstreze distanţa socială în sezonul concediilor, când pe plajă la Mamaia sunt obişnuiţi să se frece între ei precum focile la soare.

Şi ce face de fapt statul în plină criză sanitară? Îşi acuză cetăţenii pentru eşecul propriilor politici menite să limiteze efectele pandemiei. Criză pe care nu poate să o gestioneze decât prin ameninţări, amenzi şi interdicţii. Acest lucru derivă tocmai din autocraţia pe care a fost fondat şi care a dominat statul român, de la Vodă Lăcustă şi ciuma lui Caragea încoace. Statul român nu s-a întemeiat şi nu s-a revendicat de la o logică a contractului social şi a consimţământului dat de cetăţeni, dimpotrivă: statul s-a raportat în permanenţă la cetăţeni pornind de la premisa supunerii. Privilegiile şi dreptatea aparţin celor care conduc, vina aparţine întotdeauna cetăţenilor. Respectarea legii într-o democraţie constituţională nu înseamnă abandonarea unilaterală a unor drepturi de către cetăţeni, la dorinţa unei elite politice incapabile să guverneze eficient, transparent şi în beneficiul lor. Contractul social între stat şi cetăţean trebuie să garanteze sfera libertăţilor, nu limitarea lor. Guvernanţii trebuie să furnizeze o bună administrare a ţări, iar acest lucru nu se poate face decât prin câştigarea încrederii cetăţenilor. Atunci vor asculta.

Pandemia a funcţionat precum turnesolul în relaţia dintre stat şi cetăţeni, iar necesitatea redefinirii ei devine evidentă. Altfel, românii vor continua să ridice degetul mijlociu la reguli şi să poarte masca pe post de sutien la guşă.