Cu siguranţă, alegerile din toamnă vor fi un test, nu doar în raport cu cei care vor candida şi felul în care îi va percepe electoratul, ci şi din perspectiva mult discutatei reformări a clasei politice. Acest din urmă aspect, reflectat în special în mai buna funcţionare a Parlamentului, îl vom putea aprecia abia peste câţiva ani, sper mai puţini decât durata unui mandat.

Deocamdată, partidele sunt în faza desemnării candidaţilor pentru o competiţie altfel decât cele de până acum: un candidat = un loc. Nimic surprinzător că în această fază (deocamdată, experimentală) partidele fac apel şi la persoane din afara lor - fie cunoscuţi pe plan local, fie recunoscuţi prin performanţe profesionale - cărora le solicită să-şi asume identitatea lor politică, să candideze în numele acesteia şi să le promoveze ideologia în viitorul legislativ.

În acest context, mai multe nume din presă (şi nu numai) au fost vehiculate ca participând din partea PD-L. Unii au confirmat, alţii, încă nu. Printre numele pe care presa le-a amintit se numără Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Cătălin Avramescu, Cristian Preda, Gabriel Liiceanu, Monica Macovei. Personal nu văd absolut nimic revoltător în decizia lor de a candida. Absurd ar fi să vedem partidele politice ca nişte entităţi închise, în care nimeni nu poate pătrunde şi în care ar fi posibilă doar o rotaţie a cadrelor.
N-am nici cea mai mică problemă cu faptul că Sever Voinescu a intrat în PDL şi va candida. Chiar dacă a fost jurnalist sau analist. La fel, în cazul lui Traian Ungureanu. Oamenii, indiferent de profesia lor, au dreptul - şi constituţional, şi moral - să intre în politică atunci când consideră că, prin prezenţa lor, pot schimba ceva în bine. Abia aştept să le văd interpelările, iniţiativele legislative, felul în care vor fi prezenţi la dezbaterile din comisii şi din plen, felul în care vor vota, adică ceea ce ţine efectiv de activitatea unui membru al Parlamentului.
Am câţiva colegi liberali la nivelul instituţiilor europene care au fost jurnalişti de marcă în ţările lor. Jean Marie Cavada, colegul meu în grupul ALDE şi în Comisia de libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, e un nume de referinţă în Franţa. Şi nu doar pentru că este întemeietorul canalului La cinquieme, ci pentru că a fost un exemplu de jurnalist.
Karin Restarits, de asemenea colegă în ALDE, a fost una dintre cele mai apreciate jurnaliste în Austria, cu emisiuni proprii de mare succes. Însuşi vicepreşedintele Comisiei Europene, estonianul liberal Slim Kalas, a fost jurnalist ani de-a rândul, înainte de fi devenit om politic şi ministru de finanţe în ţara sa. Toţi aceştia, şi ca ei mulţi alţii, au decis, la un moment dat în cariera lor, că e momentul să intre în politică. Şi fac foarte bine ceea ce au de făcut.
De ce la noi ar fi diferit? De ce să le reproşăm unor jurnalişti că au decis o schimbare în carieră? Că doar nu există o şcoală specială de la care să ieşi cu diplomă de viitor parlamentar! Şi ar fi şi absurd, pentru că un parlament e preferabil să reflecte cât mai mult societatea pe care o reprezintă şi în folosul căreia legiferează.
O problemă am avut cu Sever Voinescu şi cu Traian Ungureanu atunci când preşedintele Băsescu i-a nominalizat pentru a fi ambasadori în SUA, respectiv Marea Britanie. Pe de o parte, pentru că, în opinia mea, cele două ambasade erau pălării prea mari. Pe de altă parte, deşi nominalizări politice se practică peste tot în lume, în cazul lor era prea pe faţă o răsplată pentru cât îl urcaseră în slăvi pe Traian Băsescu în articole de aşa-zişi jurnalişti independenţi. Prin comparaţie, o ambasadă ca răsplată pentru o contribuţie financiară la campania prezidenţială mi s-ar fi părut mai puţin jenantă.
La fel, nu am nicio problemă cu faptul că doi consilieri ai preşedintelui Băsescu, Cristian Preda şi Cătalin Avramescu, ar intra în PDL şi ar candida. În cazul lor ar fi firesc, însă, să nu mai folosim termenul de reprezentanţi ai societăţii civile, pentru că nu mai sunt aşa ceva din momentul în care au acceptat să devină înalţi demnitari ai statului, unul - consilier prezidenţial, celălalt - consilier de stat. Am fost în situaţia asta şi am atras întotdeauna atenţia ca odată ce am făcut pasul acela, pe perioada în care am avut funcţia de consiler prezidenţial, nu am mai putut fi în acelaşi timp şi "din societatea civilă".
Pentru că nu e moral să te prezinţi într-un fel sau altul, strict în funcţie de cum îţi pică mai bine. De exemplu, am o problemă atunci când Cristian Preda, invitat la o dezbatere organizată de Adevărul şi Radio France International, insistă că e Decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice şi nu consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu. Nu merge! Şi e şi profund imoral. E-adevărat, legea română, inclusiv cu modificările aduse în timpul mandatului Monicăi Macovei, e proastă, ea permite în cadrul regimului incompatibilităţilor (art.100, Legea 161/2003) ca un consilier prezidenţial "să poată exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic...".
Dar a fi consilier prezidenţial este full-time job, credeţi-mă, ştiu ce spun. Nu poţi să fii cu jumătate de normă. Mai e şi o înaltă demnitate în stat. A fi decan la o facultate este, din nou, full-time job. Una e să predai două-patru ore pe săptămână şi alta e să ai responsabilităţile administrative şi ştiinţifice pe care le implică funcţia de decan. Şi nu prea cred că se pot face noaptea, ceea ce înseamnă că ambele activităţi trebuie făcute în acelaşi timp. Practic, nu se poate. N-o fi ilegal, dar e imoral.
Că preşedintele Băsescu este OK cu faptul că propriii consilieri sunt mai degrabă în altă parte decat în Palatul Cotroceni arată doar cât de mult s-a schimbat. Sau că nu-i pasă de prezenţa lor. Pentru că nu asta era situaţia pe care am trăit-o eu în 2005. Deh, alte vremuri...
Văzând lista posibililor candidaţi din partea PDL, admit însă că nu prea mai înţeleg cine va candida din Partidul Democrat. Pe de o parte, vor fi candidaţi din partea PLD, adică a fugarilor din PNL, pentru că vrăjeala asta cu fuziunea celor două partide peste noapte n-o mai cred nici ei. Pe de altă parte, vor fi locuri cedate oamenilor preşedintelui Băsescu, ceea ce nu înseamna deloc PD (nu-i văd deloc pe aceştia având o altă disciplină decât faţă de Traian Băsescu) şi mă întreb cam ce mai rămâne din fostul Partid Democrat. Evident, e o întrebare retorică, nu aştept răspuns şi nu e treaba mea să-mi fac griji că încetul cu încetul Partidul Democrat se neantizează... E opţiunea lor.
Am mai aflat din presă că în colegiul uninominal de la Mizil candidează Adrian Năstase contra lui Cătălin Avramescu. Pe mai multe forumuri au fost lansate întrebări gen "cine credeţi că va câştiga din cei doi?". Sper să nu se ajungă şi la pariuri. Dincolo de faptul că pe acele meleaguri Cătălin Avramescu a văzut lumina zilei, nu ştiu cât de mult îl mai cunoaşte electoratul de acolo. Cu Năstase e altceva. N-am să înţeleg niciodată de ce nu şi-a rezolvat problemele cu DNA-ul. La cum merg lucrurile acolo, cred că ar fi avut deja câteva NUP-uri. Şi s-ar fi prezentat liniştit în alegeri fără să-l mai poată acuza cineva că n-a dat piept cu justiţia. În acelaşi timp, Adrian Năstase e arhicunoscut, iar electoratul PSD e disciplinat.
În ce-l priveşte pe Cătălin Avramescu, mă întreb câtă lume ştie că o perioadă de timp a scris pe la un ziar sau altul. Mai degrabă cred că a devenit cunoscut drept cel care a înlocuit-o, în sfârşit, după aproape doi ani, ca şef al cancelariei prezidenţiale, pe "blonda de la Golden Blitz" (eu nu i-am spus niciodată astfel, dar aceasta a fost formula cu care a prezentat-o preşedintele Traian Băsescu în 2005, într-o întâlnire oficială cu câteva sute de români, în SUA!).
Şi tot din presă am aflat că sunt curtaţi de partide inclusiv oameni care şi-au făcut un nume în zona artistică, teatru, film, muzică sau care provin din preoţime. Iar mă duc la exemplul colegilor din Parlamentul European. Sunt şi acolo destui foşti actori, foşti preoţi, pastori, predicatori, ba chiar şi o fostă călugăriţă, persoane serioase care muncesc de-adevăratelea în noua lor calitate. Mai degrabă alţii, care se consideră politicieni pur-sânge, nu dau pe-acolo decât extrem de rar (cum a fost cazul lui Tajani pe care nu l-am văzut niciodată nici în plen, nici în Comisia de libertăţi civile, unde era membru de vreo patru ani, ceea ce nu l-a împiedicat pe Berlusconi să-l nominalizeze comisar la transporturi. Bănuiesc că de acum încolo va veni la "serviciu").
Era inevitabil ca votul uninominal să ducă la astfel de încercări de atragere a unor nume mai cunoscute. Mie nu de numele mai mult sau mai puţin sonore din jurnalistică, teatru, muzică sau fotbal mi-e teamă. Ci, mai degrabă, de cele necunoscute, în spatele cărora s-ar putea afla oameni de afaceri suficient de puternici ca să sponsorizeze şi să promoveze candidaţi din toate partidele, pur şi simplu adjudecându-şi astfel majoritatea într-o comisie sau alta, în funcţie de interes.
Şi mă mai tem că subreprezentarea femeilor în Parlament va fi teribilă. Şi-aşa nu stăm prea bine la capitolul acesta. Or, trebuie să recunoaştem că votul uninominal nu avantajează femeile într-o ţară cum România încă mai e. Vom vedea în următorii ani dacă temerile mele sunt întemeiate sau, dimpotrivă, votul uninominal e soluţia de care România avea nevoie.