Foto: Kim Ir-sen în vizită la Moscova (primul din stânga), martie 1949. Sursa: Wikimedia Commons.

Se vorbește din ce în ce mai mult astăzi despre o posibilă „pace coreeană” în Ucraina. Dincolo de orice speculații, vom prezenta în cele ce urmează, pe parcursul a trei episoade, care au fost resorturile, evoluțiile și modul în care s-a „încheiat” primul război prin proxy al Războiului Rece. Vom insista în final asupra armistițiului la care s-a ajuns, pentru că el este astăzi o sursă de inspirație – legitimă sau nu – pentru o serie de evaluări actuale apropo de posibilul deznodământ al războiului din Ucraina.

Cauzele Războiului. „Mașinațiunile unui jucător aparent minor”

Început inițial ca un război local, între Coreea de Nord și Coreea de Sud, Războiul din Coreea (RC) a fost primul proxy war al Războiului Rece, prima confruntare militară prin intermediari a celor două superputeri ale vremii, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. El a prefigurat Războiul din Vietnam și a creat condițiile creării triunghiului strategic Statele Unite – Uniunea Sovietică – China, definitoriu pentru diplomația Războiului Rece. În ciuda importanței sale pentru extinderea prezenței militare a SUA la nivel global, acest conflict este prea puțin cunoscut, fiind considerat peste Ocean „un război uitat”, din cauza cenzurării acoperirii sale de către presa americană, dar și a faptului că amintirea sa este adesea umbrită de cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales de Războiul din Vietnam. Tehnic vorbind, Războiul din Coreea nu s-a încheiat, pentru că, în ciuda încetării conflictului militar și a armistițiului din 1953, părțile beligerante nu au semnat un tratat de pace, Coreea de Sud refuzând să accepte armistițiul iar liderii nord-coreeni continuând să se comporte, până în zilele noastre, ca și cum acest război încă nu a luat sfârșit.

În 1945, în urma înfrângerii Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial și a eliberării de către armatele aliate a teritoriului Peninsulei Coreene, aceasta din urmă a fost împărțită în două, în funcție de punctul până la care avansaseră cele două armate de ocupație, sovietică, respectiv americană. Granița dintre cele două state coreene, Republica Populară Democrată Coreea (Coreea de Nord), condusă de Kim Ir-sen și aflată sub tutelă sovietică – cu capitala la Phenian, și Republica Coreea (Coreea de Sud), condusă de Syngman Rhee – președinte ales prin alegeri libere – cu capitala la Seul, a fost stabilită de-a lungul paralelei 38.

În 1948, în urma unei hotărâri a Națiunilor Unite, armatele de ocupație s-au retras de pe teritoriul Peninsulei Coreene, lăsând însă în urmă grupuri de consilieri. Niciunul dintre cele două nou-formate state coreene, dominate de naționalism în ciuda ideologiei diferite de care erau animați liderii lor politici, nu a acceptat de bunăvoie menținerea divizării Coreei, ambele refuzând să recunoască granița trasată de paralela 38 și pledând pentru unificarea pe cale militară a Peninsulei Coreene. Până la izbucnirea Războiului din Coreea, la frontiera dintre cele două state au avut loc în mod constant mici conflicte și incursiuni militare.

Dacă Armata Populară Nord-Coreeană, aflată sub tutela consilierilor sovietici, a fost mai bine pregătită pentru un război de unificare, fiind antrenată și echipată de luptă cu echipamente și armament oferite de URSS în schimbul unor resurse naturale nord-coreene, Armata Republicii Coreea era o armată doar cu numele, pentru că americanii, cunoscând naționalismul coreean, intenționau să evite orice conflict militar în Peninsula Coreeană, orice complicație care ar fi apărut în urma atacării Nordului de către o Coree de Sud bine pregătită din punct de vedere militar.

Documentele sovietice privitoare la RC, provenite în special din Arhiva Președintelui Federației Ruse, declasificate în anii 1990, arată că, spre deosebire de ceea ce considera istoriografia occidentală până în 1990, nu URSS este principala forță care a stat în spatele izbucnirii RC, în ciuda faptului că a jucat un rol foarte important în desfășurarea acestuia, chiar dacă nu întotdeauna evident și direct, spre deosebire de SUA și de Republica Populară Chineză (RPC).

Până la sfârșitul anului 1949, Stalin nu a sprijinit un război de agresiune pentru ocuparea Coreei de Sud, nefiind interesat până la acel moment să preia controlul asupra întregii Peninsule Coreene ci dorind, dimpotrivă, să mențină status quo-ul stabilit cu americanii în ceea ce privește Coreea. Acest lucru se datorează, printre altele, faptului că era foarte îngrijorat de o eventuală intervenție americană și sud-coreeană la nord de paralela 38 și a făcut prin urmare tot posibilul să evite să provoace în vreun fel Washingtonul și Seulul în această direcție, cel puțin atâta timp cât URSS era în evidentă inferioritate față de SUA, nedeținând încă armament nuclear.

Nici RPC, direct interesată de soarta Peninsulei Coreene vecine, „ruta tradițională de invadare a Chinei”, nu a fost inițial de acord cu atacarea Coreei de Sud de către forțele comuniste ale lui Kim Ir-sen. Astfel, Mao Zedong i-a declarat lui Stalin, la prima lor întâlnire de la Moscova, din iarna lui 1949-1950, că țara pe care o conducea avea nevoie de o perioadă de trei – cinci ani de pace, pentru a-și reveni din punct de vedere economic din sângerosul și îndelungatul război civil din care tocmai ieșise și din războiul împotriva Japoniei cotropitoare, pentru a-și reface și echipa armata greu încercată, pentru a acorda un moment de respiro populației chineze marcate de războiul civil, pentru ca Partidul Comunist Chinez (PCC) să învingă ultimele rămășițe ale „reacțiunii” și să-și întărească astfel autoritatea pe scena politică internă, dar mai ales pentru a încheia definitiv războiul civil chinez prin rezolvarea chestiunii Taiwanului. Cu toate că Mao nu era, teoretic, împotriva invaziei nord-coreene, pe care o agrea ca obiectiv pe termen lung, coerent cu țelul comunist de extindere a „revoluției” la nivel global, el considera, ca și Stalin de altfel până la sfârșitul lui 1949, că riscul intervenției americane în zonă era prea mare într-o astfel de situație. De asemenea, Mao i-a declarat liderului sovietic că orice plan de ocupare a sudului Peninsulei Coreene trebuia amânat până la încheierea definitivă a războiului civil chinez, prin ocuparea Taiwanului.

Cu toate acestea, la mai puțin de un an de la vizita lui Mao la Moscova, Statele Unite și China aveau să se afle în război, un război „de neconceput” până la acea oră pentru orice strateg militar și lider politic al vremii, dată fiind disparitatea evidentă (militară, economică, de statut internațional ș.a.m.d.) dintre SUA și RPC. Iar marile puteri ale vremii aveau să se afle în pragul unui nou război mondial.

Scânteia care a aprins conflictul au fost „mașinațiunile unui jucător aparent minor: Kim Ir-sen, ambițiosul conducător instalat de sovietici în Coreea de Nord”. Considerat de Nikita Hrușciov drept principalul vinovat pentru izbucnirea războiului, el a știut să profite de relația complicată dintre cei doi „giganți comuniști”, URSS și RPC, respectiv Iosif Visarionovici Stalin și Mao Zedong, marcată de neîncredere și suspiciuni, de lupte dure, chiar dacă nu ușor de perceput din exterior, pentru supremație, respectiv independență/ afirmare pe plan internațional. Kim Ir-sen a profitat cu abilitate de tensiunile dintre cei doi, încercând să-și atingă principalul scop, unificarea Coreei sub conducerea sa (și, eventual, emanciparea de sub apăsătoarea tutelă sovietică), obiectiv imposibil de realizat fără sprijinul militar, economic și diplomatic al aliaților săi, incomparabil mai puternici, de care era complet dependent. Cu o veche legătură cu comuniștii chinezi (în timpul ocupației japoneze el se refugiase, însoțit de numeroși tovarăși coreeni, pe teritoriul Chinei, fiind înscris în PCC și luptând împotriva japonezilor și în războiul civil chinez) el se baza mai mult pe aliații săi sovietici, părând să-i disprețuiască pe chinezi și neinformându-i despre intențiile și acțiunile sale, chiar și pe parcursul războiului, ceea ce a creat frustrări la nivelul conducerii comuniste chineze. În același timp, înainte de izbucnirea războiului, Kim Ir-sen îi transmitea lui Stalin intenția sa de a apela la ajutorul chinez pentru a înzestra cu muniție o parte din armata nord-coreeană, sugerând astfel dorința Coreei de Nord de a intra sub „umbrela” chineză.

După ce armata americană s-a retras de pe teritoriul Coreei de Sud, Kim Ir-sen a încercat în mai multe rânduri să îi convingă pe Stalin și apoi pe Mao de necesitatea invadării sudului Peninsulei, care urma să aibă loc cu sprijinul celor două mari state comuniste vecine. Ambii lideri comuniști au refuzat acest lucru, din motivele menționate anterior. Dar intenția liderului nord-coreean de a ataca Sudul a fost întărită tocmai de strategia invocată de Mao Zedong pentru a refuza pe moment planurile nord-coreene, și anume amânarea oricărei invazii până la rezolvarea chestiunii Taiwanului. Kim Ir-sen considera că era prea puțin probabil ca americanii să accepte două cuceriri militare comuniste, după ce păreau să fi acceptat rezultatul războiului civil din China, în ciuda dezinteresului lor aparent față de această zonă a Pacificului. Prin urmare, el era conștient că trebuia să o ia înaintea chinezilor, să își atingă obiectivele în Coreea de Sud înainte ca americanii să își schimbe atitudinea în cazul în care China avea să rezolve chestiunea Taiwanului în sensul dorit de ea.

Foto: Steaguri ale unor țări anticomuniste (alături de steagul ONU), participante la Războiul din Coreea. Sursa: CC0 Public Domain.

Un factor important care a favorizat apariția condițiilor propice izbuncirii RC, determinând schimbarea de atitudine a lui Stalin față de invadarea Coreei de Sud, a fost reprezentat de politica de neimplicare a SUA față de această zonă a Asiei. Conform declarațiilor din 1949 – începutul lui 1950, făcute de președintele Truman, de secretarul de stat Dean Acheson și de comandantul suprem al forțelor americane din Extremul Orient, generalul Douglas MacArthur, dar mai ales conform raportului secret NSC-48/2, la care Stalin a avut acces prin rețeaua de spionaj sovietic, Coreea de Sud și Taiwanul nu erau considerate a fi suficient de importante din punct de vedere strategic pentru a justifica o eventuală acțiune militară americană, fiind excluse din perimetrul de apărare american din zona Pacificului.

Calculele geopolitice ale lui Stalin și relațiile sino-sovietice

Stalin și-a schimbat în mod radical atitudinea față de invadarea Coreei de Sud de către nord-coreeni începând cu sfârșitul lui 1949, atunci când s-a convins că americanii nu vor interveni în cazul unui conflict între cele două state. Cercetătorii care s-au aplecat asupra motivelor schimbării atitudinii lui Stalin față de un eventual RC au identificat drept factori, pe lângă percepția acestuia, care s-a dovedit greșită, a unei slăbiri a poziției SUA și a dorinței acestora de a se implica militar în Asia, și: dezvoltarea de către sovietici a propriului arsenal nuclear; întărirea comunismului în Asia prin victoria adepților lui Mao Zedong în China, înființarea Organizației Atlanticului de Nord și înrăutățirea relațiilor cu țările occidentale.

Dacă Stalin și-a dat acceptul pentru invadarea Coreei de Sud, el și-a luat încă de la început toate măsurile pentru a nu implica în mod direct URSS în acest război, pentru a nu risca, nici măcar în cea mai mică măsură, intrarea într-un conflict deschis cu SUA, pentru care țara sa nu era pregătită. Evitarea unei confruntări militare directe cu Statele Unite, ca și prelungirea conflictului armat, indiferent de costuri, atâta timp cât nu le plătea el în mod direct, a reprezentat principala strategie a liderului sovietic pe toată desfășurarea RC. Stalin considera, încă din decembrie 1949, că statul nord-coreean nu era atât de important din punct de vedere strategic pentru URSS încât să justfice riscul declanșării unui conflict direct cu SUA și a avut grijă să îi transmită lui Kim Ir-sen că URSS nu își lua niciun angajament să intervină militar în Coreea dacă americanii se angajau în conflict. După ce a enunțat aceste principii de bază, Stalin l-a anunțat pe Kim Ir-sen, printr-o telegramă din 30 ianuarie 1950, că îi va oferi întregul său sprijin, desigur indirect, în conflictul care se prefigura. Ca să își reducă și mai mult riscurile, Stalin a retras toți consilierii militari sovietici de pe lângă armata nord-coreeană, cu puțin timp înainte de declanșarea conflictului pe care îl aprobase, pentru ca, în cazul în care ar fi fost luați prizonieri de forțele inamice, să nu se dovedească astfel implicarea directă a URSS în război. Dar pentru că această decizie a influențat negativ evoluția nord-coreenilor pe frontul de luptă, liderul sovietic i-a trimis înapoi, însă sub acoperirea de corespondenți ai agenției sovietice de presă, TASS.

„Arogant, cu perspectivă pe termen lung, manipulator, precaut și brutal, aducând beneficii geopolitice pentru Uniunea Sovietică în timp ce lăsa riscurile în seama Chinei”, Stalin a făcut tot posibilul să transfere cât mai multă responsabilitate în ceea ce privește viitorul conflict militar din Peninsula Coreeană pe seama RPC. Conștient că nord-coreenii aveau nevoie de tot sprijinul posibil într-o confruntare cu Coreea de Sud și dornic, indiferent de rezultatul războiului care se prefigura, să implice China în conflict, cu scopul dublu de a evita un conflict direct sovieto-american în Coreea și de a crește dependența RPC de URSS, liderul sovietic a exercitat puternice presiuni asupra lui Mao Zedong pentru a îl convinge de necesitatea implicării Chinei în război. Pentru a face mai atractivă pentru partea chineză perspectiva intrării în RC, Stalin a propus în mai multe rânduri (începând chiar din iulie 1950) să ofere acoperire aeriană sovietică pentru trupele de infanterie chineze, precum și ca forțele aeriene sovietice să antreneze piloți chinezi.

Stalin nu l-a anunțat pe Mao Zedong cu privire la decizia sa de a-și da acordul pentru invadarea Coreei de Sud decât post factum, pentru a-l pune în fața faptului împlinit și a-i forța mâna, din moment ce liderul comunist chinez adoptase o atitudine categorică în această privință, considerând că trebuia rezolvată mai întâi chestiunea Taiwanului și apoi cea coreeană. Iar chestiunea Taiwanului nu era rezolvabilă în viitorul apropiat, pentru că Stalin refuzase deja propunerea lui Mao de a oferi ajutorul aerian și naval sovietic atât de necesar RPC pentru înfrângerea forțelor naționaliste refugiate în Taiwan. Faptul că Stalin nu l-a înștiințat pe Mao Zedong de această importantă decizie geopolitică privitoare la un teritoriu atât de sensibil pentru securitatea Chinei este semnificativ pentru calitatea relațiilor sovieto-chineze de la acel moment, mai ales că Mao se afla în vizită la Moscova în momentul în care Stalin a luat hotărârea definitivă de a sprijini planurile liderului nord-coreean. Mao s-a simțit jignit de lipsa de încredere a lui Stalin și de atitudinea condescendentă a acestuia față de RPC, plângându-se peste câțiva ani ambasadorului sovietic la Beijing de faptul că Stalin nu s-a consultat mai întâi cu conducerea chineză, că au discutat în detaliu despre Coreea, dar că „nu a existat vreo discuție cu privire la cucerirea Coreei de Sud, ci doar cu privire la întărirea semnificativă a Coreei de Nord”.

Pentru a se spăla pe mâini de orice responsabilitate, Stalin le-a transmis lui Mao și lui Kim Ir-sen ca „hotărârea finală [în ceea ce privește invadarea Coreei de Sud – n.a.] să fie luată de tovarășii chinezi și coreeni împreună, iar în caz de dezacord din partea tovarășilor chinezi, decizia să fie amânată până la noi discuții”.

În cele din urmă, după o întâlnire secretă a lui Mao cu  Kim Ir-sen, venit la Beijing după ce vizitase Moscova, liderul nord-coreean s-a întors la Phenian pe 16 mai 1950 având, se pare, „binecuvântarea” lui Mao de a ataca Coreea de Sud.

(va urma)

Ana-Maria Iancu - doctor în istorie și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).