Pe scaunul mic, croit parcă pentru el, copilul râde vesel. În mâini ține o tijă roșie, rotundă la capăt, cu un început de balon de săpun în care i se vede o parte din ochiul stâng. Suflă ușor amuzat și câteva baloane în culorile curcubeului își iau zborul în lumina de lângă fereastră. Fiecare balon este o lumea care se risipește ca și cum nu ar fi fost niciodată.

2022 nu a fost prea deosebit de anii trecuți. Un an cu o altă criză, războiul din Ucraina, care totuși nu ne-a lovit atât de puternic precum pandemia. Am donat bani, haine, ne-am implicat cu toții cum am putut. Dar anul 2022 a fost, pentru unii, anul în care cineva drag a plecat dintre noi. A plecat ca și cum ar fi fost furat de o mână nevăzută, cu lumea lui cu tot. Ca și cum nu ar fi existat niciodată pentru lumea care trece impasiblă pe stradă, pentru vecinii care se grăbesc să nu le înghețe degetele de la mâini. Soarele răsare și apune la fel, știrile curg cu aceeași repeziciune din televizor, vântul șuieră printre copaci ca și înainte. „Războaiele” în care a luptat, idealurile în care a crezut, sacrificiile pe care a simțit că e nevoie să le facă le-a luat cu el sau cu ea. Cu fiecare lume care dispare dintre noi, suntem mai săraci. Amintirea ei o ducem mai departe, ca un vis frumos la care revenim când gândurile și imaginile se înlănțuiesc în mintea noastră. Apoi, lumea aceasta devine tot mai săracă în poveștile pe care le spunem mai departe. O generație, maxim două și... întuneric. Un arbore imens cu nume în loc de ramuri crește încontinuu. Câteva cuvinte împrăștiate la rubrica decese. Singura realitate în teatrul vieții este tragedia. Restul e can-can.

Iată de ce, în această nemărginită nimicnicie, se cuvine să vărsăm puțin din paharul cu șampanie pe care îl vom gusta la trecerea dintre ani. Pentru cei care, precum baloanele de săpun, s-au risipit în lumina de lângă fereastra camerei.