„Sistemul” a fost bun, atîta vreme cît a mărit salarii și a asigurat beneficii slujitorilor săi. Acum, cînd li se pune la încercare devotamentul (față de pacienți, în primul rînd), pentru unii dintre ei (și e bine că sînt puțini, în raport cu întreg corpul sanitar) dintr-o dată lucrurie „se complică”.

 

La Mioveni, unde s-a luat decizia ca spitalul să devină unul pentru tratarea bolnavilor de coronavirus, peste o sută de cadre medicale au decis să plece acasă. La Arad, opt medici au observat subit că îndeplineau condițiile pensionării, iar la Orăștie o întreagă secție a spitalului a demisionat, deși acolo nu se află niciun bolnav de coronavirus. Și aceasta, în condițiile în care în țară sîntem departe de a avea imaginea a ceea ce va urma. Suceava este în carantină totală. Peste 164.000 de români sînt blocați în oraș și în localități rurale limitrofe; în țară, la ora la care scriu, sînt peste 2.100 de cazuri de Covid-19 confirmate și 65 de decese.

Și numărul va crește, chiar dacă nu în progresie matematică, dar va crește neîncetat. În fața ofensivei pandemiei, în linia întîi de apărare, unii, mulți medici și cadre sanitare, dau însă înapoi, fugind de confruntarea cu inamicul. Dezertările sînt, bineînțeles, și rodul unui viciu de sistem, nu doar al propriei frici: managerii spitalelor au fost, de ani de zile, ajunși în aceste funcții nu pe baza competenței, ci a susținerii politice, returnate sub forma „cotizațiilor la partid”, de pe urma achizițiilor „cu dedicație” și a comisioanelor aferente.

Aici se află motivul lipsei echipamentelor de protecție necesare, invocat de personalul mai tuturor spitalelor, deși era evident că, după pornirea epidemiei în China, virusul va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, și în România, dar adaosurile comerciale la măști, combinezoane și mănuși de unică folosință nu era, pe atunci, unul atît de atractiv, încît să devină interesant comercial ca acum, cînd acest tip de mărfuri a ajuns la fel de rar ca drojdia în magazinele alimentare.

Peste toate acestea, avertismentul unui lider sindical din Sănătate de la Cluj ne vestește că dezertările în fața ofensivei pandemiei nu sînt și nu vor rămîne cazuri singulare. El spunea că medicii și cadrele sanitare ar fi fost abandonați în prima linie, că mulți medici demisionează de teamă că își vor infecta familiile sau pacienții. Cu siguranță, se gîndesc însă la pacienți abia la urmă. E mai bine să-i lase singuri? Pe lîngă lipsa echipamentelor de protecție, acest lider sindical din sănătate invoca modul în care sînt tratați medicii și cadrele medicale de către autorități, în plină pandemie de coronavirus.

Probabil că nu înțelegea esența a ceea ce este „stare de urgență”, cînd afirma că „e dreptul lor să plece. Medicii simt că nu sînt protejați, că viața lor nu contează. Oamenii își dau demisia, iar noi, noi ce le putem face? E dreptul lor să demisioneze. Nu știu ce se va întîmpla dacă acest lucru se va repeta, pînă va ajunge la un fenomen de masă. Faptul că nu se face testarea personalului medical, deși noi o tot cerem, îi sperie pe oameni. Pentru că echipament de protecție, după cum știți, nu avem. În condițiile în care lucrăm, de ce să-ți pui familia în pericol?” În mod paradoxal, sindicatul în numele căruia vorbea acest lider se numește „Solidaritatea Sanitară”. Halal solidaritate! Întrebarea ar fi, pe acești medici și cadre sanitare, fugiți din sistem în autoizolare la domiciliu, alături de familii, cine îi va îngriji, în cazul contaminării? Pe mîna cui se lasă ei înșiși și își lasă familiile?

Răspunsul autorităților în fața acestor demisii ale medicilor și cadrelor sanitare care, așa cum sîntem anunțați, de „Solidaritatea Sanitară”, vor fi solidari mai ales în actul dezertării, nu este unul convingător. Se ia în calcul, așa cum anunța un secretar de stat din Ministerul Sănătății, prelungirea preavizului la 90 de zile, prin „ordonanță militară”, fără să se socotească demisia drept un act unilateral de voință, care intră în vigoare în momentul depunerii ei. Ca în cazul ministrului Costache. De altfel, un medic ATI de la Timișoara se întreba: „de ce ministrul Sănătății și cei responsabili de dezastru pot să-și dea demisia, iar doctorii nu?”

Răspunsul este simplu și de aici rezidă toată ipocrizia acelor doctori și cadre medicale care fug dintr-un sistem pe care l-au slujit numai cînd a fost „bun” pentru ei, nu din propria chemare, ci mai ales din interes personal. Ei sînt în total contrast cu cei ce aleg să rămînă și să lupte în halatele lor albe cu pandemia, asemenea medicilor italieni, confruntați cu infinit mai multe pericole și dificultăți și care dau o exemplară probă de solidaritate umană, în aceste ceasuri, cînd adevăratele caractere ies la iveală.

Pe cei ce fug nu ar trebui să-i lase să o facă nu o „ordonanță militară”, ci „jurămîntul lui Hippocrates”, pe care l-au depus cînd au intrat în breasla celor ce apără și îngrijesc trupul omului în fața bolii, care spune între altele că „îmi voi petrece viața și voi îndeplini meșteșugul în nevinovăție și curăție”. Dacă își vor îndeplini jurămîntul de a ajuta bolnavii, „fie să mă bucur pe deplin de viața și de meseria mea, pururi cinstit de ceilalți, iar dacă îl voi nesocoti și voi fi un sperjur, merit să am o soartă potrivnică”.

Cu alte cuvinte, să nu mai poată practica această nobilă meserie. În jurămîntul lui Hippocrates se află pedeapsa pentru cei ce nu și-l vor îndeplini. Și nu într-o dispoziție de modificare a Codului Muncii. Cei care pleacă, să rămînă bun plecați. Pentru totdeauna. Și să nu mai poată reveni nicăieri și niciodată, în vremuri mai bune. Există și cursuri de recalificare. Cine trădează și dezertează, chiar dacă o face din incompetența „superiorilor” (se va încheia odată totul și nu mă îndoiesc că vor fi judecați și aceștia), din spaima că și-ar îmbolnăvi familiile sau că vor ajunge să trăiască ei înșiși ceea ce văd, tot dezertor se cheamă.

Cînd directorul Adrian Streinu-Cercel de la „Matei Balș” spunea, lansînd un nou avertisment, că „acest virus parșiv se ascunde în praf și mizerie”, nu se gîndea probabil și la acest tip de mizerie, care se numește ipocrizie.