Game of Thrones în Orientul Mijlociu: SUA vs. China

Foto: Prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman și președintele chinez Xi Jinping. Foto: Asia News

Pe măsură ce rolul politic internațional al Chinei crește, relațiile sale cu state din afara sferei sale tradiționale de interese evoluează. Una dintre regiunile vizate de Beijing este Orientul Mijlociu, acolo unde această realiniere îmbină interese geopolitice, economice și de securitate. Nivelul de interdependență dintre China și monarhiile din Golf – Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a crescut semnificativ în ultimii ani. Din această ecuație nu lipsește nici Republica Islamică Iran, cu care China a semnat în 2021 un acord comprehensiv, pe 25 de ani, care include investiții și schimburi economice în valoare de 400 de miliarde de dolari.

            În mod tradițional, Beijingul a evitat implicarea în Orientul Mijlociu, regiune pe care un profesor universitar chinez a descris-o drept „un cimitir haotic și periculos care îngroapă imperii”. Dar în 2014 președintele Xi Jinping a promis să dubleze comerțul cu statele din Golf până în 2023. În 2015 China a devenit cel mai mare importator de țiței la nivel global, aproape jumătate din acesta provenind din Orientul Mijlociu, regiune care a devenit și cel mai mare partener comercial al Chinei.

Importurile de țiței la nivel global în perioada 1980-2020. Sursă: Reuters.

            Aceste incursiuni ale Chinei au și scopul de a înlocui Statele Unite ca putere dominantă în această parte a globului. Erodarea Pax Americana în Orientul Mijlociu oferă Beijingului o oportunitate unică de a-și extinde influența în regiune. Rolul Chinei în Golf se conturează nu doar ca al unui partener economic profitabil, ci și ca al unui potențial element de echilibru și furnizor de securitate. De la recunoașterea regimului instalat la Teheran după Revoluția Islamică din 1979, la includerea Iranului, în 2013, în Inițiativa Belt and Road (BRI) și până la semnarea acordului din 2021, relațiile dintre China și Republica Islamică s-au îmbunătățit constant. Cu toate acestea, Beijingul a căutat un balans al relației cu Iranul, dezvoltând legături strânse și cu adversarii regionali ai acestuia. Deși a dezvoltat o cooperare militară și de informații cu Israelul (partenerul strategic cheie al SUA în regiune), China a curtat intens și Arabia Saudită, în încercarea de a transforma dinastia al Saud în principalul său furnizor de petrol și de a câștiga un partener economic și comercial profitabil. Deși SUA sunt principalul furnizor de securitate al Arabiei Saudite încă din 1945, în schimbul exportului necondiționat de petrol, relația Washington-Riad nu a urmat întotdeauna o traiectorie constantă. Momentul cel mai sensibil a survenit ca urmare a atacurilor teroriste ale grupării al-Qaeda, din 11 septembrie 2001, deoarece 15 dintre cei 19 atacatori proveneau din Arabia Saudită. Uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi, în 2 octombrie 2018, a produs o nouă fractură între monarhia din Golf și SUA. În plus, Washingtonul, principalul promotor al democrației și al drepturilor omului, a transmis uneori mesaje privind încălcarea unor drepturi fundamentale în regat. Astfel, criticile americane la adresa autocrației saudite au alertat Riadul, care a început să își caute alternative la parteneriatul cu SUA. În acest context, vizita de trei zile pe care președintele Xi Jinping a făcut-o la începutul lunii decembrie în Arabia Saudită nu este o surpriză, iar consolidarea acestei relații este, pe fond, o provocare serioasă pentru SUA, pe un nou front.

‚Bye-Bye, Miss American Pie’

Într-un interviu din 2004, ministrul de externe saudit de atunci, Saud al Faisal, a declarat că relația dintre SUA și Arabia Saudită nu a fost o „căsătorie catolică”, în care doar o singură soție era permisă, ci mai degrabă o „căsătorie musulmană”, în care patru soții sunt permise. „Arabia Saudită nu a cerut divorțul de Statele Unite; a fost doar în căutarea căsătoriei și cu alte țări.” Realitatea este că monarhia din Golf încearcă să se adapteze noii ordini mondiale, căutând (și) alte orizonturi. Riadul nu alege între părți, dar discută, mult mai prietenos decât o făcea până recent, și cu Beijingul și Moscova. Pe scurt, Washingtonul nu mai este singura ‚soție’ din oraș.

            De asemenea, China este ‚soția’ care nu pune prea multe întrebări și oferă Arabiei Saudite o relație fără condiții și critici privind drepturile omului și fără interferențe privind politica internă. Desigur, acest aspect funcționează în ambele sensuri: președintele Xi a călătorit rar în afara Chinei de la începutul pandemiei de COVID-19 și nu este o coincidență că a ales Arabia Saudită pentru a fi printre primele sale călătorii în străinătate. Monarhia este condusă de un ‚coleg’ autoritar, unde nu risca să fie pus în fața unor proteste privind problema uigurilor, a noilor politici agresive privind Hong Kong-ul sau a unor jurnaliști care să îi pună întrebări incomode privind Taiwan-ul. În calitate de membri ai clubului autoritar, atât Mohammed bin Salman, cât și Xi au o legătură comună care îi unește împotriva presiunilor externe de a reforma, democratiza și promova drepturile omului.

            Beijingul și-a consolidat legăturile cu statele din Golf în ultimii ani, dar ministerul de externe chinez a descris vizita președintelui Xi Jinping drept „activitatea diplomatică de cea mai mare amploare între China și lumea arabă” de la înființarea Republicii Populare. Ce oferă China Arabiei Saudite? Pentru Mohammed bin Salman, relația cu președintele Xi nu este doar o pârghie folosită împotriva Statelor Unite. Are și o valoare reală în sine. China este acum cel mai mare partener comercial al Arabiei Saudite, depășind comerțul bilateral dintre SUA și Arabia Saudită în ultimii ani. Companiile chineze sunt foarte puternic implicate în regat: construiesc proiecte de mare amploare (inclusiv construcția unui oraș cognitiv, proiectul futurist NEOM, cu valoarea de 500 de miliarde de dolari), investesc în infrastructură 5G și dezvoltă drone militare, având o strategie multidimensională care include tehnologia și telecomunicațiile. În noiembrie a.c., compania chineză de telecomunicații China Mobile International a semnat un memorandum cu guvernul de la Riad, „pentru a promova ecosistemul media digital din Arabia Saudită”.

            Însă cele mai mari neliniști americane sunt provocate de posibila cooperare dintre China și Arabia Saudită în domeniul militar, în mod particular în construcția de rachete balistice. Serviciile secrete ale SUA au semnalat posibilitatea unui astfel de parteneriat încă din decembrie 2021. La Washington au apărut de atunci anumite semne de întrebare privind intențiile monarhiei saudite de a-și consolida parteneriatul cu China și de a înlocui SUA ca principală putere externă în Orientul Mijlociu. Comerțul cu rachete dintre China și Arabia Saudită nu este nou, fiind inițiat încă din anii 1980. Când SUA au refuzat cererile conducerii din Riad, China a vândut Arabiei Saudite 25 de rachete balistice cu rază medie de acțiune în urma Revoluției Islamice din Iran și a războiului Irak-Iran. Însă Arabia Saudită nu a folosit rachetele, deci scopul actualului program de rachete balistice saudite poate fi mai degrabă descurajarea decât utilizarea ofensivă. Dacă monarhia saudită va alege să folosească rachetele va fi, probabil, o acțiune separată de implicarea Chinei. Beijingul este istoric un furnizor de arme, deși unul secundar, pentru țările din Orientul Mijlociu, inclusiv pentru Iran, acolo unde, recent, China a oferit asistență militară care a inclus rachete și vehicule aeriene fără pilot –  dintre care unele au fost folosite chiar împotriva Arabiei Saudite de către hutiții din Yemen. Probabil că găsirea unui echilibru în relațiile cu cele două blocuri – șiit și sunnit – va fi principala provocare pentru a strategiei chineze din Orientul Mijlociu. Nealinierea va deveni și mai dificilă dacă rivalitățile subiacente vor fi exacerbate până în punctul în care va izbucni un conflict regional.

Foto: Xi Jinping și Liderul Suprem al Iranului, Ali Khamenei, Teheran, 2016. Foto: MAE China.

            Beijingul a folosit în Inițiativa de Securitate Globală pentru a încuraja țările din Orientul Mijlociu să-și creeze propria arhitectură regională de securitate – subliniind că susține orice strategie de securitate propusă de statele regionale, fără implicarea forțelor externe. Această abordare a fost o altă respingere tacită a prezenței SUA, însă sunt puține semnale care să indice că RPC și-ar dori asumarea unui rol mai activ de mediator regional între Iran și Arabia Saudită, sau să folosească poziția unuia împotriva celuilalt.

            China încă învață cum să administreze eficient și fără incidente Orientul Mijlociu. Iar conducerea de la Beijing știe că acest examen complicat are dublă valoare: pe de o parte dacă îl promovează cu succes va mai bifa un pas important spre statusul de superputere, sporindu-și influența într-o zonă controlată, în mare parte, de SUA, iar pe de altă parte va câștiga parteneri economici și strategici importanți, în special unii care îi vor putea asigura resursele necesare de gaz și țiței. Deocamdată atât Arabia Saudită cât și Iranul acceptă angajamentul Chinei cu cealaltă parte. Ambele state părți par să accepte că RPC va coopera militar cu rivalii lor, iar acest lucru pare digerabil, însă doar atâta timp cât acel angajament nu se extinde la ceva mai formal, cum ar fi un angajament defensiv oficial.

Orientul Mijlociu: element-cheie în strategia globală a Chinei

Foto: Financial Times

Angajamentul constructiv a caracterizat politica din anii 1970 a Washingtonului privind China, cunoscută fiind și implicarea lui Henry Kissinger în această strategie. La rândul lui, Beijingul a adoptat o politică de integrare în sistemul internațional bipolar post-Al Doilea Război Mondial și, mai târziu în epoca de după Războiul Rece, dominată de SUA. Însă la începutul secolului 21, relația sino-americană a început să se deterioreze, iar până la sfârșitul anilor 2010, luase o întorsătură negativă, aproape dramatică. Beijingul a devenit mai hotărât în a respinge ceea ce catalogase de multă vreme drept eforturi pernicioase ale SUA de a limita ascensiunea Chinei sau de a-şi modela ordinea internă. Sub Xi Jinping China a devenit, de asemenea, mai asertivă în încercarea de a influența instituțiile internaționale, însă fără a contesta, la acea vreme, status quo-ul sistemului global. Chiar Kissinger a susținut adesea că RPC abordează relațiile externe dintr-o perspectivă pe termen lung, în timp ce țările occidentale sunt tactice, concentrându-se pe câștigul pe termen scurt. China joacă wei qi (mai bine cunoscut sub numele de go), unde scopul este să-ţi încercuiești cu răbdare adversarul, în timp ce Occidentul joacă șah, căutând o victorie mai rapidă decisivă însă rezultatele sunt uneori imprevizibile.

Pentru Washington și Beijing începutul de secol 21 înseamnă împărțirea sferelor de influență. China nu își permite să piardă Europa, dar știe că acolo lucrurile pot deveni complicate și e nevoie de multă răbdare, inspirație și chiar noroc; Federația Rusă este deja antamată; America de Sud ridică unele semne de întrebare; Australia este bine ancorată în blocul occidental iar Africa și Orientul Mijlociu sunt încă dosare deschise.

Până în 2019, investițiile chineze în Golf – porturi și infrastructură – au depășit 177 de miliarde de dolari. Beijingul a fost recompensat cu trecerea în siguranță a mărfurilor sale către Africa și Europa. În paralel, China și-a stabilit poziția dominantă în Orientul Mijlociu fără a intra în confruntare deschisă cu SUA – cel puțin până acum.

Recenta vizită a președintelui Xi în Arabia Saudită nu face altceva decât să ridice nivelul de competitivitate dintre SUA și China. Chiar dacă relația dintre președintele Joe Biden și prințul moștenitor Mohammed bin Salman nu este una extrem de romantică, Washingtonul și Riadul au o istorie care transcende astfel de neajunsuri. Relația dintre SUA și Arabia Saudită nu este pe cale să se prăbușească. Washingtonul va rămâne probabil partenerul-cheie al Riadului în cooperarea în materie de securitate și informații, iar amenințarea externă a Iranului va garanta probabil că cel puțin un aspect al acestei relații speciale va supraviețui, chiar dacă momentan pare să fi intrat într-un con de umbră. China nu poate înlocui sofisticarea și eficacitatea armelor americane sau nu poate acționa ca un garant al libertății de navigație în Golful Persic.

Pe de altă parte, China se coordonează din ce în ce mai mult cu autocrațiile din Orientul Mijlociu și le oferă sprijin diplomatic deplin în schimbul unor acorduri de energie și comerciale, precum și concesii diplomatice cu privire la problemele de la încălcarea drepturilor omului din Xinjiang până la disputa din Marea Chinei de Sud. De asemenea, dorește să integreze financiar regiunea, astfel încât sancțiunile americane să nu mai poată opri aprovizionarea cu petrol, iar actorii sancționați să devină datornicii Beijingului.

Cea mai bună concluzie de etapă a acestei rivalități este oferită, probabil, de Aaron Miller, expertul pe Orientul Mijlociu al mai multor administrații americane, care oferă o perspectivă romantică asupra atât a relației SUA-Arabia Saudită, cât și a celei dintre Washington și Beijing: „Zilele regilor saudiți care au o aversiune față de risc, conduși de consens, au trecut; în schimb, vedem un rege saudit în așteptare, pregătit pentru riscuri, încrezător, chiar arogant, care știe că, cu sau fără revoluție verde, lumea va fi dependentă de hidrocarburile saudite în anii următori. Statele Unite sunt încă foarte importante, dar poate nu la fel de esențiale în calculele lui Mohammed bin Salman. În călătoria sa din iulie în Orientul Mijlociu, Biden le-a spus saudiților și altor lideri arabi din Golf că Statele Unite nu merg nicăieri și că se află în regiune pentru a rămâne.” Dar asta depinde și de câte soții va dori Mohammed bin Salman să își adjudece. Deoarece, nefiind catolic, prințul moștenitor, stimulat corespunzător, va deschide ușa larg și Chinei (sau Rusiei!) cea fără pretenții morale.

Ioana Constantin-Bercean (cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C: Brătianu” al Academiei Române).