Epidemia de gripă spaniolă – considerată mama tuturor pandemiilor, între martie 1918 şi decembrie 1920 a infectat peste 500 milioane de oameni în întreaga lume şi a făcut mai multe victime decât orice altă boală înregistrată în istorie. Se estimează că a făcut între 50-100 milioane de victime, mai multe decât cele provocate de Primul Război Mondial, iar tulpina de gripă era atât de agresivă încât există mărturii despre oameni care s-au trezit dimineaţa uşor bolnavi, dar au murit în drum spre locul de muncă.

Principala cauză a răspândirii virusului gripal l-a constituit, desigur, conflictul internaţional, prin mişcările de trupe pe toate continentele. Epidemiologii nu s-au pus de acord în privinţa originii virusului, dar există un consens că a fost rezultatul unor mutaţii care s-au produs în... China. Haosul generat de război şi permanentele mişcări de trupe au condus la pandemie, iar drama conflictului internaţional a folosit şi la mascarea ratei neobişnuit de mari a mortalităţii. De la această muşamalizare strategică provine şi numele de „gripă spaniolă.” Deoarece Spania a fost neutră în timpul războiului, ştirile despre efectele gripei de aici nu erau cenzurate, existau relatări inclusiv despre starea gravă în care se afla regele Alfonso al XIII-lea. Tocmai această libertate a informaţiei a creat falsa impresie că în Spania gripa era deosebit de virulentă, iar porecla de „gripă spaniolă” a fost adoptată global. De fapt, situaţia era gravă în întreaga lume.

Două femei stau de vorbă cu măşti de tifon pe faţă în timpul epidemiei de gripă (1918)Spre deosebire de gripa obişnuită, care afecta pe cei foarte tineri şi persoanele vârstnice, această tulpină de gripă era agresivă şi asupra segmentului de vârstă cuprins între 20 şi 40 de ani. În acea perioadă, când medicina modernă se afla într-o fază timpurie, boala nu a fost corect înţeleasă, decesele fiind atribuite pneumoniei. Când autorităţile şi-au dat seama că boala se transmite pe cale virală, s-au luat măsuri: s-au impus restricții complete la toate adunările și călătoriile publice, s-au închis şcolile, teatrele, bisericile, adunările publice au fost interzise mai bine de un an, chiar şi înmormântările au fost limitate la durata a 15 minute. Atât de multe persoane au fost infectate, încât în unele oraşe activitatea de zi cu zi a fost oprită complet.

Un scenariu care pare că se repetă acum. Există însă diferenţe fundamentale astăzi, faţă de situaţia de atunci, care trebuie să ne menţină lucizi şi optimişti. Medicina a progresat enorm, astfel că oamenii au putut afla rapid cu ce au de a face, chiar dacă într-o primă fază autorităţile nu au reacţionat peste tot eficient şi în timp util. Apoi, informaţiiile circulă astăzi incomparabil mai rapid decât acum un secol, şi aici mă refer la informaţiile care contează, cele schimbate între medici, oamenii de ştiinţă, autorităţi şi de presa serioasă, care nu colportează, de dragul audienţei, nu răspândeşte zvonuri şi teorii conspiraţioniste, nu îşi dă cu presupusul precum vrăjitoarea Omida, despre leacuri băbeşti, şi nici nu le permite falşilor profeţi accesul la audienţă. Atenţie, deci, la reţelele sociale unde fiecare internaut, după cum şi cât îl duce mintea, uneori cu bună ştiinţă sau mânat de interese obscure, provoacă panică.

Există apoi în ziua de azi uriaşe resurse materiale şi financiare, precum şi „materie cenuşie” interconectată global care poate găsi soluţii la viruşi într-un timp relativ scurt, iar capacităţile de producţie pentru producerea unui vaccin sunt, de asemenea, imense. Apoi faptul că mai multe generaţii la rând au fost scutite de războaie – cel puţin lumea din care facem noi parte – este un alt atuu de care oamenii de acum un secol nu s-au bucurat, dimpotrivă, distrugătorul conflict a fost un factor favorizant în răspândirea şi devastator  în combaterea pandemiei.

Unui călător i se interzice accesul în tramvai deoarece nu poartă mască de protecţie (Seattle, Washinghton, SUA); În dreapta, un muncitor de la salubritate în timpul epidemiei (New York, SUA)Dacă acum un secol mortalitatea îngrozitoare i-a speriat pe oameni, în acelaşi timp i-a şi conştientizat de importanţa respectării măsurilor de siguranţă impuse, iar în democraţiile occidentale ele au funcţionat cel mai bine. Explicaţia este simplă: în democraţiile occidentale funcţionează principiul „Rule of Law” (domnia legii), iar unde-i lege nu-i tocmeală. Cetăţenii sunt conştienţi că trebuie să respecte legea, dar au grijă ca şi alţi cetăţeni să nu o încalce. Acum o sută de ani, călătorii din oraşele SUA fără măşti de tifon pe faţă nu erau lăsaţi să urce în tramvaie, în timp ce la noi, astăzi, turiştii de ocazie mint pe proprie răspundere despre locul din care vin, ori îi doare la pedală de carantina în care ar trebui să stea şi îşi iau tălpăşiţa în lumea largă. Răspândaci inconştienţi de viruşi, dispreţuitori faţă de reguli şi legi, nepăsători faţă de semeni.

Calitatea unei societăţi este dată, într-o covârşitoare măsură, de suma calităţilor indivizilor care o compun. Civilizaţia occidentală s-a ridicat printr-un sistem democratic în care cetăţenilor le sunt garantate drepturi şi libertăţi, dar, în acelaşi timp, au şi obligaţii fundamentale faţă de democraţiile în care trăiesc şi caută să fie fericiţi. În primul rând, dacă respecţi legea, îl respecţi şi pe semenul tău, deoarece libertatea ta încetează în momentul în care încalci libertatea altei persoane. Pe timp de epidemie, libertatea ta de mişcare încetează în momentul în care eşti infectat, deoarece poţi face rău altei persoane. Desigur, trebuie să ai grijă de tine şi familia ta, dar trebuie să îţi pese de semenii tăi, fără ei nu mai reprezinţi nimic, supravieţuitor rătăcit în deşert. Din situaţia asta nu putem scăpa de unul singur, ci doar împreună.

Aceste zile prin care trecem şi lunile care vor urma sunt primele vremuri grele de care se lovesc actualele generaţii care au cunoscut doar vremuri de pace şi relativă stabilitate, în care şi-au câştigat libertăţi. Acum urmează testul maturităţii şi al educaţiei. Al modului în care ne vom raporta fiecare dintre noi la ceilalţi semeni, prin egoism şi minciună, sau prin compasiune.

Poate să-ţi fie milă de cineva, dar, în acelaşi timp, să nu simţi compasiune. Mila s-ar explica printr-o stare de profund ataşament şi înţelegere faţă de o altă persoană aflată într-o situaţie grea, dar starea milosului rămâne pur vegetativă. Compasiunea presupune o trăire comună plus o reacţie, o acţiune. Cuvântul însuşi este compus, „com” din „comun” plus „pasiune" - care presupune o implicare profundă. Prin esenţa ei, compasiunea necesită o reacţie. Cred că cele mai bune indicii despre caracterul unei persoane le poţi extrage din felul în care-şi tratează inamicii şi din modul în care se poartă cu cei care nu pot riposta, cu cei aflaţi într-un mare necaz. O să vedem cine suntem noi de fapt...

 

galerie foto: 

1. Două femei stau de vorbă cu măşti de tifon pe faţă în timpul epidemiei de gripă (1918)
2. Unui călător i se interzice accesul în tramvai deoarece nu poartă mască de protecţie (Seattle, Washinghton, SUA); În dreapta, un muncitor de la salubritate în timpul epidemiei (New York, SUA)
3. Poliţişti de ordine publică pregătiţi să iasă în patrulare (Seattle, Washinghton, SUA, 1918)