Rusia este ultragiată! Sedusă și abandonată de Occident la începutul anilor 90, adica „mințită” fără scrupule, își exprimă astăzi indignarea. Iar sunetul de fond al indignării ruse este… o „promisiune încălcată”. NATO nu se va extinde spre Est!

Asta i s-ar fi făgăduit atunci. Moscova pretinde că tot ceea ce face acum – adică presiuni pentru obținerea de garanții formale pentru stoparea extinderii alianței spre Est – este consecința acelei „promisiuni încălcate” făcută de către americani lui Mihail Gorbaciov, în toiul negocierilor despre re-unirea germanilor.

Sigur, însăși ideea că Moscova se indignează pentru că a înțeles că ar exista în politica externă „promisiuni încălcate” – tocmai ea! – duce umorul rusesc la cote nemaivăzute. Dincolo de asta, ne aflăm însă în fața unei distorsiuni majore a tabloului. Și nu pentru că americanii ar fi mințit sau nu, ci pentru că indignarea actuală a Moscovei nu are nicio legătură cu așa zisele „promisiuni încălcate” de după căderea URSS-ului. Nici vorbă de așa ceva. Rușii știu foarte bine că, în contextul anilor 90, ar fi făcut exact la fel precum americanii –  indiferent ce au făcut aceștia.

Nu despre asta e vorba. Furia lor vine din altă parte: de la faptul că au fost atât de slabi atunci încât au fost obligați să înghită tot… Și umilințele de atunci și cele care au urmat, adică cei 10 ani de așa zisă „democratizare”/„liberalizare” a Rusiei, perioadă numită în folclor „anii răi” (sau „anii negrii”).

Despre asta e vorba acum. Despre o furie greu de stăpânit, cu buze vinete și degetele tremurând spre pistol, a unei națiuni războinice care s-a repus pe picioare, militar, cel puțin, și vrea recunoaștere. După 30 de ani de la căderea URSS – pentru ei, cu adevărat, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” – Moscova vrea răzbunarea celor 10 ani de umilințe occidentale (așa cum China, păstrând proporțiile, vrea răzbunarea celor… 100 de ani de umilințe occidentale!).

Și vrea asta, pentru că poate. Poate, ceea ce acum 30 de ani nu a putut. Acestea sunt datele problemei.

Regretatul Mircea Malița spunea odată, cu umorul său cinic, că în politica externă se invocă doar acele principii care îți sunt folositoare la un moment dat… La fel și cu revendicările: le faci nu atunci când ar trebui să le faci, ci doar atunci când poți să le faci.

O dezbatere scoasă, intermitent, de la naftalină

E o chestiune care a produs dezbateri aproape nesfârșite. Cât de „legitimă” a fost înaintarea frontierei euroatlantice spre Est și transformarea ei treptată în graniță occidentală, prin bornele NATO și, apoi, UE? Vorbim aici nu despre legitimitate juridică, ci de legitimitate „diplomatică” și „strategică”, respectiv despre încălcarea sau nu a unor posibile înțelegeri anterioare între partea occidentală și cea sovietică legate de oprirea înaintării frontierei euro-atlantice spre Est după reunificarea Germaniei.

Discuția e veche, dar s-a relansat în forță – deloc întâmplător – odată cu anexarea Crimei de către Rusia. În celebrul discurs către Duma de Stat a Federației Ruse, din 18 aprilie 2014, Vladimir Putin justifica anexarea ilegală a Crimeii inclusiv prin apelul la trădarea mai veche a Occidentului față de Moscova și la unele promisiuni anterioare, chipurile, încălcate: „… ne-au mințit de multe ori, au luat decizii pe la spatele nostru și ne-au pus în fața faptului împlinit. Așa s-a întâmplat și cu extinderea NATO către Est, la fel și cu desfășurarea de infrastructură militară la frontierele noastre. La îngrijorările noastre, ei au continuat să ne spună același lucru: «Asta nu ne privește pe noi». Asta e ușor de zis”.

Putin aducea în discuție vechea idee devenită axiomă a diplomației ruse după care occidentalii ar fi încălcat flagrant înțelegerii avute cu ei în timpul discuțiilor legate de reunificarea Germaniei prin extinderea ulterioară a NATO. Alianța Atlanticului de Nord a reacționat oficial la această acuzație a președintelui rus, printr-un comunicat publicat pe site-ul oficial și care se cheamă sugestiv: „Extinderea NATO: mituri și realități”: „În adresarea sa către Parlamentul rus din 18 aprilie 2014, în care Președintele Putin justifică anexarea Crimei, el accentua umilirea la care a fost supusă Rusia din cauza numeroaselor promisiuni încălcate ale Vestului, inclusiv așa zisa promisiune de a nu extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate. Putin a atins o coardă sensibilă a audienței sale. Pentru mai bine de 20 de ani narațiunea așa zisei «promisiuni încălcate» de a nu extinde NATO spre Est este parte integrantă a identității post-sovietice a Rusiei. Nu este deloc surprinzător, de aceea, că această narațiune a ieșit la suprafață în contextul crizei ucrainene. A te refugia în trecut este cel mai convenabil mod de a distrage atenția de la prezent”.

Comunicatul NATO continuă cu întrebarea: Există vreun adevăr în aceste afirmații? Iar răspunsul este ferm: numeroase surse și materiale de arhivă au devenit disponibile, „permițând istoricilor să meargă dincolo de interviuri sau autobiografiile liderilor politici care erau la putere în timpul acelor evoluții cruciale dintre căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 și acceptarea de către sovietici a Germaniei reunificate în NATO în iulie 1990”. Chiar și aceste surse adiționale nu schimbă concluzia fundamentală, dimpotrivă, o întăresc: „nu au existat niciodată angajamente cu forță politică și juridică ale Vestului ci nu va extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate. Faptul că acest mit a apărut nu trebuie să fie o surpriză, cu toate acestea. Ritmul rapid al schimbărilor politice la sfârșitul Războiului Rece a produs partea sa de confuzie. A fost un timp când legendele au putut să apară foarte ușor”.

În ciuda acestui răspuns, punctul de vedere al președintelui Putin avea să fie reluat și promovat în spațiul occidental, nu peste multă vreme, de Alexander Lukin, Vicepreședintele Academiei Diplomatice a Ministerului de Externe al Rusiei și Director al Centrului pentru Studiul Asiei de Est și Organizația de Cooperare de la Shanghai de la Institutul de Stat al Moscovei pentru Probleme Internaționale. Acesta publică, în același an, un text în Foreign Affaires în care „justifică” și el, pe aceleași baze, anexarea Crimeii. Este un text care rezumă gândirea rusă oficială/oficiosă în această chestiune: „Uitând de promisiunile făcute de liderii occidentali lui Mihail Gorbaciov după reunificarea Germaniei – cea mai importantă fiind că nu vor extinde NATO către Est – SUA și aliații săi au stabilit să realizeze ceea ce rezistența URSS i-a împiedicat să facă în timpul Războiului Rece. Au trâmbițat extinderea NATO și au adăugat încă 12 noi membrii, incluzând foste state ale URSS, încercând să convingă Rusia că forțele străine care staționează aproape de granițele sale în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România nu ar amenința securitatea sa. În același timp, UE s-a extins și ea, adăugând încă 16 noi membrii în aceeași perioadă. Liderii occidentali au fost luați prin surprindere de reacția rapidă a Rusiei. La finele lui martie, generalul Philip Breedlove, comandantul suprem al Alianței în Europa, spunea cu surprindere că Rusia acționa «mai mult ca un adversar decât ca un partener ». Dar ținând seama că NATO a acționat așa de la fondarea sa – și niciodată nu și-a schimbat abordarea după Războiul Rece – acțiunile Moscovei ar fi trebuit așteptate. A fost numai o chestiune de timp înainte ca Rusia, până la urmă, să reacționeze la încercuirea occidentală”.

Un leit-motiv al diplomației ruse

Chestiunea este veche și persistentă și nu a fost inventată odată cu anexarea ilegală a Crimeei. Încă din anii 90, de la prima extindere NATO după cea a Spaniei din 1982, Moscova reclama faptul că admiterea fostelor state din pactul de la Varșovia în NATO „încălca legământul făcut de guvernele Germaniei de vest și a SUA în 1990 „de a nu aduce niciun stat fost comunist în alianță”. Fostul Ministru adjunct de externe al URSS în 1990, Anatolii Adamishin, pretindea cu șapte ani mai târziu, adică în 1997 că „ni s-a spus în timpul reunificării germane că NATO nu se va extinde”, afirmație reluată nu odată de Mihail Gorbaciov, în aceeași perioadă. Surprinzător, au fost chiar și poziții americane care au întărit aceste afirmații: fostul ambasador al SUA în URSS în anul 1990, Jack F. Matlock, a afirmat că „Gorbaciov a primit asigurări clare că dacă Germania se unește și rămâne în NATO, granițele alianței nu se vor muta spre Est”.

E drept însă că, pe atunci, pe Rusia nu o asculta nimeni. Nici nu ar fi avut de ce, pe fond. După cum sesizează Mark Kramer, un om care a avut acces la documente de arhivă, George H. W. Bush, Brent Scowcroft, and James A. Baker, respectiv președintele, consilierul de securitate și secretarul de stat în 1990, „toți au negat ferm că problema extinderii NATO în statele foste al Pactului de la Varșovia (altele decât Germania de est) ar fi apărut pe agendă în timpul negocierilor cu Moscova pe chestiunea reunificării Germaniei, cu atât mai puțin că SUA ar fi făcut un « legământ » să nu facă asta”.

Crimeea nu a făcut așadar decât să resuscite o dezbatere niciodată ostoită după căderea URSS. Diferența era, cum am sugerat, nu de „argumente”, ci, vorba lui Stalin, de „numărul de divizii” din spatele lor; iar Rusia începea, în 2014, să alinieze „divizii”…

Pe fond, dezbaterea este aceasta: pe de-o parte, teza rusească care a vorbit de fiecare dată despre „promisiuni încălcate” (fie și în „spirit”, cum spune Mihail Gorbaciov – aici), pe de altă, teza occidentală după care asemenea promisiuni nu au existat niciodată (Secretarul de Stat Anthony Blinken aici). Astăzi, la opt ani după anexare, suntem iarăși întru-un punct în care dezbaterea revine pe tapet.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

„Extinderea NATO dincolo de Germania nici nu s-a discutat”

Foto: Președintele sovietic Mihail Gorbaciov și Cancelarul german Helmut Kohl, Bonn, iunie 1989. Sursa: BBC.

Într-un text devenit clasic pe această chestiune, invocat deja mai sus, Mark Kramer susține și argumentează pe baza documentelor publicate între timp – suntem în 2009 – teza după care nu numai că Occidentul nu ar fi făcut niciun legământ în privința blocării spre Est a frontierelor NATO și UE, dar că „problema extinderii NATO dincolo de Germania nici măcar nu a fost în discuție în timpul negocierilor pentru reunificare”. Controversa legată de această chestiune se naște din discuțiile care pivotează în jurul chestiunii germane, din prima jumătate a lunii februarie 1990, imediat după căderea comunismului în estul Europei. Alegerile din RGD urmau să se desfășoare în 18 martie 1990 și consecințele acestora aveau să fie cruciale. Esențiale pentru viitorul Germaniei și al Europei s-au dovedit discuțiile dintre secretarul de stat american James Barker și liderul sovietic Mihail Gorbaciov, din 9 februarie 1990 și cele dintre cancelarul german Helmuth Kohl și liderul Mihail Gorbaciov din zilele următoare, din Moscova si Stavropol (iulie 1990), când liderul sovietic a făcut în cele din urmă concesiile cruciale pentru aderarea deplină a Germaniei la NATO. Rezultatele acestor discuții au deschis calea pentru semnarea „Tratatul privind reglementarea definitiva cu privire la Germania”, semnat la Moscova, la 12 septembrie 1990. Articolul 5 al tratatului a definit „statutul militar special” al teritoriului Germaniei de Est, stipulând că „niciunul dintre trupele străine, altele decât cele ale Grupului de Forțe de Vest al URSS și nici un soldat din unitățile germane alocate NATO, vor fi desfășurate teritoriul fostei RDG până când toate forțele sovietice au fost retrase din Germania în 1994”. Articolul 5 stipula, de asemenea, că, „după retragerea sovietică, singurii soldați acceptați în mod normal în estul Germaniei ar fi din unități germane, inclusiv unități alocate NATO”.

Aceste restricții au rezolvat problema o dată pentru totdeauna. Sau cel puțin așa se credea. Gorbaciov și ministrul de externe Shevardnadze se asiguraseră că textul tratatului ar conține dispoziții specifice care să îndeplinească ceea ce li se făgăduise în ultimele câteva luni, și anume că atunci când întreaga Germanie va fi integrată în NATO, teritoriul fostei RDG va primi un „statutul militar special”. Kramer continuă: „Nici măcar nu au avut în vedere obținerea unei dispoziții/garanții care să oprească orice altă țară a Pactului de la Varșovia să aderare la NATO. Problema extinderii NATO nu a fost niciodată ridicată în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei, cu excepția legăturii sale cu Germania de Est. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că nimic din această chestiune nu a fost inclus în tratatul final”.

Cu timpul, continuă Kramer, au apărut și înregistrările și documentele americane, germane și rusești pe această chestiune, mărturii, documente, scrieri memorialistice semnate de participanții direcți la evenimente. În plus, trebuie să precizăm că afirmațiile făcute anterior anilor 2006 – anul când a început deschiderea accesului la respectivele documente – sunt cel puțin discutabile fiind făcute în afara posibilității de verificare prin documente diplomatice.

Toate aceste documente oficiale sau neoficiale, conchide Kramer, „discreditează ideea că SUA sau alte state occidentale au promis să nu extindă NATO dincolo de Germania”. Guvernele britanic, francez, american sau cel al Germaniei federale „au făcut anumite angajamente în 1990 legat de rolul NATO în estul Germaniei”, angajamente care toate au fost prevăzute în reglementările finale cu privire la Germania; dar niciun lider occidental a făcut vreodată o „promisiune”, un „angajament” sau a dat „asigurări categorice” despre rolul NATO față de statele fostului Pact de la Varșovia. Kramer este și mai categoric: „chestiunea nici nu a apărut în timpul negocierilor legate de reunificarea germană, și liderii sovietici nici nu au afirmat la vremea respectivă că ar fi apărut”. Numai după câțiva ani, mult după ce Germania s-a reunificat și URSS s-a dizolvat, foștii oficiali sovietici „au început să insiste că SUA și-au asumat angajamente formale în 1990 de a nu aduce niciun stat membru al fostului Pact de la Varșovia în NATO”. Aceste alegații „au generat o dezbatere amplă, dar ele nu sunt deloc corecte”.

Cu sacul de bani pe masă. „Rareori o țară a câștigat așa de mult într-o negociere internațională”

Foto: Mihail Gorbaciov și președintele SUA, George Bush.

În 2014, controversa este departe de a fi epuizată, resuscitată, cum am văzut, de anexarea Crimeei și „justificarea” pe care o găsea președintele Putin în discursul deja citat.

Textul lui Kramer a apărut în 2009. În octombrie 2014, Foreign Affaires reia dezbaterea și publică un material semnat de Mary Elise Sarotte, autoarea unei lucrări semnificative dedicată perioadei respective, apărută într-o primă ediție în 2011 și adus la zi în 2014 în funcție de documentele nou apărute trei ani mai târziu: 1989: The Struggle to Create Post-Cold War Europe.

Demersul autoarei este dedicat explicit chestiunii „promisiunii încălcate” de către occidentali și, la cinci ani după Mark Kramer, autoarea revine asupra chestiunii. Justificarea pentru intervenția ei din 2014 este că „acum documente secretizate din anii 1989 și 1990 sunt publice, iar istoricii pot aduce lumină în această controversă”. Anticipând, putem spune că, în ciuda nuanțelor, deosebirile dintre cei doi sunt mai degrabă „tehnice”, nu de substanță, din perspectiva interesului acestui articol.

Și e cazul să clarificăm nuanțele de care vorbeam. Evidențele demonstrează, scrie autoarea, că, spre deosebire de ceea ce este la Washington „cunoaștere comună”, „problema viitorului NATO, nu doar în Germania de Est, dar și în Europa de est, a apărut rapid după deschiderea Zidului Berlinului, adică în februarie 1990. Oficiali americani, lucrând aproape cu liderii vest-germani, au sugerat Moscovei în timpul negocierilor din aceea lună că alianța s-ar putea să nu se extindă nici măcar în jumătatea estică a unei Germanii reunite în curând”. Pe de altă parte, „contrar afirmațiilor ruse, Gorbaciov nu a primit niciodată din partea Occidentului promisiunea că va îngheța frontierele NATO”.

Lucrurile stau așa. Potrivit documentelor de la Ministerul de Externe al Germaniei de Vest, Ministrul de externe Genscher i-a spus lui Hurd, omologul britanic, pe 6 februarie 1990, că Gorbaciov ar dori să excludă perspectiva extinderii viitoare a NATO nu numai în Germania de Est, ci și în Europa de Est. Genscher a sugerat că alianța ar trebui să emită o declarație publică în care să spună că „NATO nu intenționează să-și extindă teritoriul spre Est”. „O astfel de declarație trebuie să se refere nu doar la [Germania de Est], ci mai degrabă să fie de natură generală”, a adăugat el. „De exemplu, Uniunea Sovietică are nevoie să știe că Ungaria, dacă va fi o schimbare de guvern, nu va deveni parte a NATO”. Genscher a cerut ca NATO să discute problema imediat, iar Hurd a fost de acord.

Dar, atenție: nimic despre această discuție nu a fost vreodată dezvăluit lui Gorbaciov sau oricărui alt factori de decizie sovietic. Prin urmare, este complet irelevant pentru orice judecată a negocierilor Est-Vest.

Revenim. Trei zile mai târziu, la Moscova, James Baker a discutat direct despre NATO cu Gorbaciov, apropo de statutul viitoarei Germanii unificate. În timpul întâlnirii lor, Baker a luat note scrise de mână cu propriile sale remarci, adăugând stele lângă cuvintele cheie: “End result: Unified Ger. anchored in a ´changed (polit.) NATO — ´whose juris. would not move ´eastward!” (Rezultatul final: Germania unificată, ancorată într-un NATO „modificat” politic, a cărui jurisdicție nu va fi mutată spre Est). Adică o reunificare germană cu jumătate din Germania în NATO (fosta RFG), jumătate afară (fosta RDG)!

Notele lui Baker, în conformitate cu documentele oficiale, sunt singurul loc în care o astfel de „asigurare” a fost scrisă pe 9 februarie 1990. Dar acestea sunt notițe diplomatice – o variantă complet nerealistă a unui stat jumătate în NATO jumătate nu! – rezultate din discuții, nu concluziile finale ale negocierii și nu reflectă decât un moment al discuțiilor, o poză de moment.

Negocierile au continuat. Că totul era în mișcare, în flux, în discuție, o reflectă și vizita Cancelarului Kohl la Moscova (negocierile cu rușii se derulau în paralele, și americanii și germanii), care se pregătea să se întâlnească cu Gorbaciov pe 10 februarie 1990. Acesta primise două scrisori, prima de la Bush și a doua de la Baker, iar cei doi conțineau o formulare diferită cu privire la aceeași problemă. Scrisoarea lui Bush sugera că granița NATO va începe să se deplaseze spre est; Baker a sugerat că nu ar fi așa. Potrivit înregistrărilor diplomatice ale cancelariei lui Kohl, acesta a ales să se facă ecoul poziției lui Baker, nu a lui Bush, deoarece linia mai blândă primului era mai probabil să producă rezultatele pe care le dorea Kohl, adică germanii: permisiunea de la Moscova pentru a începe reunificarea Germaniei. Kohl l-a asigurat astfel pe Gorbaciov că „în mod firesc, NATO nu și-ar putea extinde teritoriul pe teritoriul actual al [Germania de Est]”. În discuții paralele, Ministrul de externe Genscher a transmis același mesaj omologului său sovietic, Eduard Shevardnadze.

Ca și în cazul întâlnirii lui Baker cu Gorbaciov, nu a apărut niciun acord scris. În urma discuțiilor, Gorbaciov a dat Germaniei de Vest ceea ce Kohl a numit mai târziu „undă verde” pentru a începe crearea unei „uniuni economice și monetare între Germania de Est și Germania de Vest” – primul pas al reunificării. Kohl a ținut imediat o conferință de presă pentru a marca acest câștig. După cum și-a amintit în memoriile sale, a fost atât de bucuros încât nu a putut dormi în acea noapte și, în schimb, a făcut o plimbare lungă prin Piața Roșie.

Nu suntem la finalul negocierilor. Căci poziția cancelarului german se va modifica ulterior, cu ocazia întâlniri de la Camp David, SUA, din 24-25 februarie. Atunci poziția americană a fost fermă și germanii s-au raliat: „toți membrii echipei lui Bush împreună cu Kohl au susținut oferta în care Gorbaciov ar primi asistență financiară din partea Germaniei de Vest în schimbul permisiunii Germaniei de a se reîntregi și pentru a permite Germaniei unite să facă parte din NATO”.

La aceea întâlnire, Bush și-a exprimat față de Kohl în mod elocvent sentimentele cu privire la compromisul cu Moscova. „La naiba cu asta!”, a spus el. „Am câștigat noi, nu ei. Nu îi putem lăsa pe sovietici să apuce victoria cu fălcile înfrângerii”. După cum arată Mary Elise Sarotte, cei doi s-au înțeles acolo „să găsească o modalitate să-l placheze pe Gorbaciov”, acceptând ambii că „în cele din urmă se va ajunge la o chestiune de bani”. Bush a sugerat că Germania de Vest ar avea „buzunare adânci”. Astfel, a apărut o strategie nouă și directă: așa cum a explicat mai târziu Robert Gates, consilierul adjunct pe probleme de securitate națională a SUA, scopul a fost „de a-i mitui sovieticii”, iar „Germania de Vest trebuia să plătească mita”.

Așa s-a întâmplat. Americanii și europenii (germanii) au pus în fața lui Mihail Gorbaciov o ofertă de nerefuzat: sume masive de bani, iar poziția acestuia s-a modificat, în sensul în care a acceptat ca Germania reunificată să devină (toată) membră NATO. Ceea ce înainte părea de neimaginat pentru ruși, a devenit… acceptabil.

Rezultatul a fost, cum s-a spus, o victorie enormă pentru Statele Unite. Oficialii americani și omologii lor din vestul Germaniei „l-au manipulat profesionist pe Gorbaciov, reușind să extindă NATO în Germania de Est și să evite orice promisiune privind viitorul alianței”. Un angajat al Casei Albe din administrația Bush, Robert Hutchings, a clasificat retrospectiv o duzină de rezultate potențiale în aceea negociere, de la „cel mai pozitiv” (fără nicio restricții pentru NATO în timp ce Alianța s-a mutat în fosta Germania de Est) la „cel mai negativ” (o Germania unită complet în afara NATO). În cele din urmă, Statele Unite au obținut un rezultat undeva între cel mai bun și următorul de pe listă: „Rareori o țară câștigă atât de mult într-o negociere internațională”.

Interesul american s-a schimbat, iar Rusia era prea slabă să aibă „revendicări”

Faptul că toate nuanțele legate de modul în care s-a tratat chestiunea extinderii NATO au fost rapid scoase din discuție și chiar ignorate, se explică și prin contextul strategic global, dar și prin evoluțiile politice interne din SUA. În august 1990, invazia lui Saddam Hussein din Kuweit a coborât imediat Europa mult mai jos pe lista priorităților de politică externă ale Casei Albe. Apoi, după ce George Bush a pierdut alegerile prezidențiale din 1992 în fața lui Bill Clinton, „membrii personalului administrației Bush au fost nevoiți să-și elibereze birourile mai devreme decât se așteptau. Se pare că au comunicat puțin cu echipa Clinton. Drept urmare, administrația Clinton și-a început mandatul fără cunoștințe sau cu foarte limitate informații despre ce au discutat Washingtonul și Moscova cu privire la NATO”.

Prin urmare, discuția s-a oprit, căci Moscova atunci era ocupată, pe plan extern, doar de menținerea aparențelor că ar mai conta pe plan internațional, sprijinită pentru asta, e drept, copios, de către administrația Clinton.

„Fiecare realizare conține în succesul său semințele unei probleme viitoare”

Foto: președinții Joe Biden și Vladimir Putin la Summitul de la Geneva, iunie 2021. Sursa: Newmoney.ro.

Înainte de a încheia, vom reaminti aici ceea ce scria secretarul de stat al administrației Bush, James Baker, în memoriile sale dedicate mandatului de atunci: „aproape fiecare mare realizare conține în succesul său semințele unei probleme viitoare”. America a câștigat atunci, prin negocieri abile, enorm. S-a impus și a putut să fie, alături de Europa, motorul extinderii frontierei euroatlantice spre Est. Înfrântă în Războiul Rece, Rusia a rămas, scoasă din joc, la periferia Europei.

Dar, ne reamintește Mary Elise Sarotte, „un tânăr ofițer al KGB, care a slujit în Germania de Est în 1989, și-a adus propria viziune a epocii într-un interviu făcut un deceniu mai târziu, în care își amintea că se întorcea într-o Moscovă plină de umilințe din pricina «modului în care Uniunea Sovietică și-a pierdut poziția în Europa». Tânărul era Vladimir Putin și într-o zi ar putea avea puterea de a acționa pe baza acelei umilințe”.

Cu timpul, sistemul l-a „recunoscut”, s-a aliniat în urma lui, și acesta a devenit purtătorul de cuvânt avizat al unui sistem de putere care și-a crescut, în timp, încleștându-și măselele și digerându-și resentimentele, eficiența, logistica și capacitatea de acțiune militară. Și acest sistem cere acum recunoaștere…

Suntem astăzi în acest moment, al ripostei la extinderea occidentală spre est, moment istoric, din multe puncte de vedere, pe care, deocamdată, îl putem doar contura:

  1. Asistăm la încheierea ciclului de extindere euroatlantică spre Est. Europa are două instituții, spunea președintele George W. Bush, NATO, respectiv UE. Formalizarea extinderii însemna aderarea la cele două instituții. Țările care au reușit asta până acum, sunt în coșul câștigător. Celelalte, nu. Frontiera occidentală se oprește, iar granița rămâne așa cum este astăzi, cel puțin pentru o generație. Nu atât energetica occidentală s-a epuizat, cât a crescut capacitatea de ripostă a frontierei ruse. În termeni de costuri, extinderea NATO sau UE spre Est s-ar dovedi astăzi incomparabil mai greu de suportat decât eventualele beneficii.
  2. Riposta rusă la înaintarea frontierei euro-atlantice s-a născut după aproape 30 de ani. Rusia a avut nevoie, practic, de o generație ca să fie, din nou, la masa mare a negocierilor. Asistăm astăzi la reglarea unui sistem de relații internaționale care, vreme de 30 de ani, a funcționat cu un singur motor: cel american. Căderea URSS a pulverizat, pur și simplu, celălalt pol de putere impozant și fundamental după cel De-al Doilea Război Mondial. Acum acel pol de putere a căpătat suficient de multă pregnanță să încerce, cât poate, să (re)echilibreze lucrurile. Cel puțin regional.
  3. Echilibrul acesta se va obține prin negocieri. Cel puțin asta se speră. Și un război ar putea, teoretic, duce la o reechilibrare a balanței de putere în regiune, dar costurile sunt mult prea mari pentru toată părțile. Negocierile dintre SUA/NATO/OSCE și Federația Rusă, de săptămâna aceasta, se derulează pentru a stabiliza noua geografie de putere din regiunea Mării Negre. Adică pentru a găsi un statut strategic acceptabil pentru ambele părți teritoriului dintre UE/NATO și Federația Rusă. Toate acțiunile Rusiei, inclusiv masarea de trupe la frontiera Ucrainei, evoluțiile din Belarus sau, poate, cele din Kazahstan, trebuie citite prin această grilă.
  4. Nu e adevărat, așadar, că în 1990 ar fi fost niște „promisiuni încălcate”. Americanii au negociat, pas cu pas, iar când a fost cazul au intervenit și cu oferte „de nerefuzat” care au îmblânzit ardoarea părții ruse. Că planurile occidentalilor sau pașii ulteriori ai americanilor nu au fost dezvăluiți lui Gorbaciov, era firesc și logic. În concluzie, rușilor nu li s-a promis nimic concret sau formalizat în timpul negocierilor pentru reunirea germanilor. Erau prea slabi și prea săraci pentru ca să poate pretinde ceva atunci. Iar americanii, alături de aliații lor,  prea puternici și prea bogați. Așa cum nu e nici adevărat că problematica extinderii NATO în estul Europei nu ar fi fost niciodată menționată; a fost, cum am văzut, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Iar o poză de moment din timpul negocierilor nu poate fi echivalată cu rezultatul final al acestora.
  5. Adevărul este că obsesia rușilor cu ideea de „promisiune încălcată” are alte resorturi și nu face decât să ilustreze o furie retrospectivă. Realitatea e, așa cum am văzut, că occidentalii au cumpărat slăbiciunea rusă de la acel moment, plătind inclusiv ca Mihai Gorbaciov să se „mulțumească” cu cu ce a primit și să nu revină la revendicările anterioare. Rusia vrea să facă astăzi din acele referințe irelevante strategic o „promisiune încălcată”, pentru că vrea să sugereze că Moscova ar fi negociat atunci, de la egal la egal, cu Vestul. Ceea ce e și fals și ridicol. Nu a fost nici pe departe o negociere între egali, ci o propunere/presiune a Vestului către Gorbaciov pe care acesta, încasând cecurile de rigoare, a trebuit să o accepte. Acesta e tabloul corect. Și rușii știu asta – cum spuneam la începutul articolului – iar obsesia „promisiunii încălcate” e doar expresia unei frustrăi retroactive. Și, în plus, raționalizarea puterii de reacție pe care au acumulat-o între timp și care le permite să negocieze azi (aproape) de la egal la egal cu americanii. Ceea ce nu era cazul atunci.
  6. Ironia sorții este că, pentru Rusia, e, poate, ultimul bal. După aceste negocieri, care se vor concretiza undeva la jumătatea anului 2022, în înțelegeri bilaterale, multilaterale și/sau în documentele Summitului  NATO de la Madrid, reflectoarele lumii se vor muta spre adevărata miza globală, respectiv relația SUA – China. Acolo, Rusia nu joacă, decât indirect. Indiferent de resurecția Federației Ruse, aceasta nu este un pugilist de categorie super grea. Indiferent cât de mult se umple gura analiștilor de la Moscova cu afirmația „cele trei puteri mondiale, SUA, Rusia și China”, ei știu că nu e așa. Că vor rămâne jucători? Da. Dar nu vor juca pe scena mare, în ciuda arsenalului de arme nucleare. Paradoxal, vor fi mai degrabă în situația Chinei din anii 70, care, în timpul confruntării celor mari de atunci – America și URSS – era un terț care, la un moment dat, a trebuit/vrut să aleagă. A ales America. Ce va face Rusia sau unde se va duce confruntarea Washington – Beijing e mult prea devreme să anticipăm. Dar va fi, cu siguranță, un spectacol care merită urmărit. Trăim, vorba chinezilor, vremuri interesante.

Dan Dungaciu este directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.