Provocat fiind de recentele informaţii despre o nouă ispravă a controlului fiscal, aceea cu inspectarea şi amendarea omului cu bacul de la Pomi, am încercat să-mi ordonez câteva reflecţii despre ce este, de fapt, aceasta activitate, cui serveşte ea sau pe cine trebuie să servească şi ce rezultate am putea contabiliza în ce priveşte reprezentarea interesului cetăţeanului, respectiv al contribuabilului de orice fel.

 

 

Fără prea multe detalii de ordin teoretic, voi spune doar că activitatea de control fiscal este privită, atât în practica financiară, cât şi în abordările de natură teoretică, inclusiv în plan internaţional, ca fiind o pârghie de natură administrativă la dispoziţia statului pe care acesta o utilizează pentru îndeplinirea obiectivelor de politică fiscală. Statul are desigur, în primul rand, la îndemână pârghiile de natură obiectivă (impozite, taxe, rata fiscalităţii) care sunt mult mai eficace, dacă sunt folosite în mod inteligent, în principal în realizarea obiectivelor de colectare a veniturilor bugetare şi de combatere a evaziunii fiscale. Controlul fiscal are rolul lui, dar unul secundar, în ce priveşte evaziunea fiscală. Trebuie apreciat faptul că activitatea de control fiscal, aşa cum a fost ea organizată şi exercitată, şi-a adus, într-o anumită măsură, contribuţia la realizarea veniturilor statului şi la impunerea unei  stări de disciplină în domeniul financiar. De asemenea, o mare parte dintre cei care lucrează în sistem sunt profesionişti şi în regulă din punct de vedere moral.

Sunt însă câteva lucruri care fac, în mod nedrept, ca asupra controlului fiscal să planeze o imagine nu totdeauna foarte favorabilă. El este privit ca fiind, mai degrabă, neprietenos, chiar un duşman al contribuabilului. Şi aceasta nu din cauza faptului, perfect adevărat, că „nimănui nu-i place controlul”, dar ca urmare a modului de lucru şi a unei viziuni nepotrivite în legătură cu rolul pe care controlul fiscal este chemat să şi-l asume. Iată ce putem desprinde, în sinteză, din ceea ce se consideră a fi imaginea publică a controlului fiscal, susţinută, din păcate, cu destule argumente de către realitatea însăşi:

- Suprapuneri supărătoare de obiective între diferite structuri ale statului cu atribuţii de control. Se simte lipsa aproape totală a unei coordonări a întregii activităţi de control fiscal.

- Controale repetate la unii contribuabili şi foarte rare sau deloc la alţii. Unii contribuabili mari sau unele activităţi care realizează evaziune fiscală de amploare sunt cu parcimonie incluşi în planul de control.

- Comportament la limita legii, discreţionar, al celor care controlează, faţă de contribuabili. Sunt de notorietate unele abuzuri sau manifestări de non profesionalism - includem aici şi cazul de la Pomi - posibile atât din cauza celor care controlează sau coordonează controlul, dar şi din cauza unor reglementări legale incoerente, neclare sau insuficiente în domeniul fiscal. „Cacofonia” din acest domeniu nu poate deveni „simfonie” decât dacă întreaga activitate de control fiscal va fi abordată sistemic şi astfel să se realizeze o reglementare unitară, precum şi, mai apoi, pe baza unor măsuri organizatorice corespunzătoare, o coordonare cu un singur centru de decizie.

- Tratament diferit din punct de vedere al măsurilor de corectare a abaterilor pentru unii contribuabili, uneori pe acelaşi tip de constatare. Lucrul acesta este posibil, de asemenea, din cauza unor reglementări ambigue, care lasă la latitudinea inspectorului fiscal modul cum aplică unele măsuri. Ca să spunem adevărul complet, din această cauză este posibil să apară şi faptele de corupţie.

- Controalele au adesea obiective minore şi se încheie cu sancţiuni aplicate în mod disproporţionat. Aşa-numita analiză de risc nu se realizează sau nu-şi produce efectele.

- Faptul că actul de control întocmit de către inspectorul fiscal are caracter de titlu executoriu (ceea ce scrie în el se execută, respeciv statul preia banii din cont şi apoi aceştia pot fi restituiţi dacă în timp apare o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă) impune ca cei care controlează împreună cu cei care coordonează să conştientizeze responsabilitatea pe care o au în exercitarea controlului şi în luarea măsurilor de corectare a abaterilor. Din păcate sunt multe situaţii în care profesionalismul personalului de specialitate, de execuţie şi de conducere, nu se ridică la nivelul standardelor ce se impun.

- Uneori controlul fiscal este folosit ca un instrument politic dincolo de dimensiunea obiectivă a rolului său. Dacă am avea o metodologie unitară de control, aprobată prin lege, care să stabilească, evident, şi sancţiuni, posibilităţile de utilizare a controlului în scopuri politice sau în alte scopuri ar fi limitate. Desigur pot fi spuse şi altele despre percepţia publică a controlului fiscal. Ceea ce este necesar şi urgent de făcut, însă, constă în faptul că el ar trebui să facă obiectul unor dezbateri şi analize realizate de către factorii de răspundere, în special de către Ministerul Finanţelor, ca principal actor în acest sistem, dezbateri care să conducă la o reorganizare a lui. Ce cred eu că ar fi de natură să perfecţioneze activitatea de control fiscal şi să-i crească performanţa ar fi următoarele:

Ar fi necesară o regândire a rolului şi funcţiilor controlului fiscal, în mod esenţial, creşterea ponderii funcţiei de sprijin a acestui control. Interesul statului este, în ultima instanţă, să realizeze o colectare cât mai bună a veniturilor şi dacă se poate ca acest lucru să se facă prin conformare voluntară, cu atât mai bine. Conformarea voluntară s-ar realiza în mai multe cazuri dacă cei care trebuie să plătească ar primi sprijinul de care au nevoie. Recenta propunere legislativă de a obliga controlul să prevină şi apoi să sancţioneze este, în opinia mea, bună dar, numai un pas din ceea ce ar trebui făcut. Cred că se impune o revizuire a întregului cadru normativ referitor la controlul fiscal pentru a se delimita mai clar atribuţiile fiecărei structuri de control aşa încât să nu mai apară, pe cât posibil, suprapuneri şi paralelisme în exercitarea acestei activităţi. Cu această ocazie s-ar putea realiza un inventar al tuturor structurilor statului care au atribuţii de control fiscal şi astfel ele s-ar organiza de asemenea manieră încât să obţină o mai bună utilizare a resurselor de specialişti din domeniu. Am putea spera astfel la o mai bună performanţă a controlului. Desigur, tot cadrul normativ în domeniu ar trebui să rezolve şi problema pregătirii profesionale a lucrătorilor şi modalitatea de a-i stimula, prin pârghii obiective, ca să desfăşoare o activitate de înaltă ţinută profesională.

Nu toate situaţiile „din teren” pot fi lămurite într-o prevedere legală la un moment dat. De aceea un accent mai mare va trebui pus pe crearea mediului necesar efectuării de propuneri de îmbunătăţire a legilor şi procedurilor, precum şi pentru transpunerea lor, cu celeritate, în practică.

Abordarea sistemică a activităţii de control fiscal ar constitui un soi de Deus ex machina în creşterea performanţei lui. Şi cu certitudine vom fi martorii unei mai bune imagini publice a acestui tip de activitate, altfel foarte utilă statului.