Zilele trecute prof.univ.dr. Andrei Marga - fost Rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, apoi ministru al Educației, ministru de Externe, director al Institutului Cultural Român - a ieșit din nou la rampă. Subiectul, foarte delicat în împrejurările politice actuale - războiul dintre Federația Rusă și Ucraina, se referea la teritorii ale unor state vecine pe care Ucraina le are încorporate în granițele actuale.

Absolvent al specializării Filosofie a Facultății de Istorie-Filosofie din Clujul sfârșitului anilor 1960, colegul meu de facultate se aventurează în domeniul Istoriei, unde, se vede, are unele carențe.

În primul rând, Subcarpatia, adică Maramureșul istoric românesc din dreapta Tisei, după destrămarea Austro-Ungariei și semnarea sistemului de pace de la Versailles, a intrat în componența Cehoslovaciei. Partajarea graniței de nord a României Întregite cu Austro-Ungaria, s-a făcut greșit de către guvernul Alexandru Averescu de la București. Deși românii din dreapta Tisei au participat prin delegați proprii la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia votând Marea Unire, apoi cu deputați aleși în Parlamentul României Întregite de la București, în urma primelor alegeri generale din statul unitar român în toamna lui 1919, care au dus la instaurarea guvernului de unitate națională condus de Alexandru Vaida-Voevod - au fost uitați în afara  granițelor firești de o concepție geopolitică greșită îmbrățișată de guvernul Averescu. Aceasta copia modelul francez al granițelor naturale (Nistrul în est, Tisa în nord și vest, Ceremușul în nord-est, Dunărea în sud). În aceste condiții- Maramureșul de nord, numit de istoricii ruși și unguri Subcarpatia sau Ucraina Subcarpatică, a fost înglobat în Cehoslovacia. Deci, în epoca contemporană, după dispariția marilor imperii rus, austro-ungar și otoman în 1918-1999, așa zisă Ucraină Subcarpatică nu a mai făcut parte din Ungaria, ca în Evul Mediu și în anii dualismului austro-ungar (1860/67-1918), doar într-o scurtă perioadă (1938-1944), după primul Dictat de la Viena (2 noiembrie 1938) care a dus la destrămarea Cehoslovaciei cu ajutorul lui Hitler și Mussolini, Ungaria ocupând zona prin “politica șacalului”, în care se angajase alături de iubiții ei parteneri fasciști. Cele două arbitraje de la Viena (2 X 1938 și 30 VIII 1940, ultimul vizitându-ne pe noi) erau o primă etapă în refacerea Regatului istoric maghiar din anii evului mediu, un proiect anacronic, depășit, periculos pentru liniștea Europei vremii până astăzi. Este adevărat că în Maramureșul istoric din dreapta Tisei trăiau și atunci și astăzi, pe lângă români, ruteni, unguri (mai ales în zona Ujgorod), slovaci. Zona a intrat în componența Ucrainei Sovietice după 1945, când Stalin a vămuit teritorial nu numai Cehoslovacia ci și Polonia și România.

Încă în toamna lui 1939, când Hitler ataca Polonia dinspre vest iar Stalin dinspre est, URSS incorporează în Ucraina și Bielorusia regiuni poloneze din est. Orașul Lvov (Liov cum spuneau cronicele românești) și teritoriul din jur, prin tradiție poloneze, rămân după 1945 în cadrul Ucrainei Sovietice.

Același Stalin, în urma Pactului Ribbentropp- Molotov (23 august 1939), prin ultimatumul dat țării noastre în iunie 1940, ne obligă să cedăm Bucovina de nord, ținutul Herța și Basarabia. Prin armistițiul din 12 septembrie 1944, confirmat prin Tratatul de Pace de la Paris (1946), aceste vechi teritorii românești rămân în URSS, Bucovina de nord și Herța, alături de sudul Basarabiei locuit de români, găgăuzi și puțini ucrainieni sunt încorporate în Ucraina Sovietică.

Deci, dacă din punct de vedere istoric colegul Andrei Marga are dreptate vis a vis de Polonia și România, față de pretențiile Ungariei este în necunoștință de cauză.

Ne întrebăm cui servește intervenția universitarului clujean revendicator de teritorii astăzi “ucrainiene” pentru cele trei state amintite? Mai ales în conjunctura politică de astăzi din estul Europei, când quasitotalitatea statelor democratice din lume susțin Ucraina în lupta pentru apărarea granițelor sale așa cum le-a moștenit de la “tătucul Stalin”! În plus, prevederile UE și NATO interzic punerea în discuție a modificării granițelor. Din statele UE doar Ungaria are astfel de ambiții, însă manifestate subtil prin politica hungaristă continuată cu mai mult aplomb după 1990, față de România, Slovacia, Croația, parțial Serbia, pretenții teritoriale ce țin de alte epoci apuse. Indirect, prin bunele relații pe care le cultivă cu regimul Putin, Viktor Orban sprijină modificările teritoriale ale Federației Ruse pe seama Ucrainei.

Mă întreb, de ce profesorul ne vâră în gura „marelui urs”? Face politica Rusiei și Ungariei? După originea sa etnică, din câte știu, se aseamănă cu Răzvan Ungureanu care ne-a fericit cu altă „bucurie” prin decizia proungară și antiromânească în problema Fundației Gojdu?

Îi aduc aminte colegului Marga că în anii 1998-2000 făcea parte din Convenția Democratică, ca membru al PNȚCD care a semnat Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina. Era membru al Guvernului în calitate de ministru al Educației. Atunci, doar opoziția PUNR, PRM, PDSR- s-a opus aprobării Tratatului româno-ucrainian care conținea grave cedări în fața părții ucrainiene și în defavoarea drepturilor românilor bucovineni. Atunci Tratatul s-a semnat „pe repede înainte”, doar ca să întrunim condițiile aderării țării la UE și NATO. Desigur, inclusiv Opoziția din Parlamentul vremii dorea integrarea țării în structurile administrativ-militare ale democrației occidentale, dar nu prin neglijarea fraților pe care politica marilor puteri ni i-a răpit la un moment dat. Apoi, ca ministru de Externe de ce nu a pus în discuție anularea Pactului Ribbentropp-Molotov, în consens cu UE și Federația Rusă, ultima, atunci, într-o situație diplomatică delicată, ceea ce poate, o fi fost adusă în situația de a accepta anularea Pactului din 1939. În acel caz s-ar fi deschis o portiță pentru refacerea României Întregite de la 1919-1920 pe cale diplomatică, în anii următori. Am ratat această șansă, exact ca în 1936 când Nicolae Titulescu pusese la punct semnarea unui document româno-sovietic prin care Maxim Litvinov, ministrul de Externe sovietic, recunoștea justețea unirii Basarabiei cu România. Și atunci luptele politice interne, de culise, au dus la epurarea lui Titulescu din noul guvern creat ad-hoc (singurul ministru epurat din noul guvern care se reface în aceeași componență), ceea ce a anulat o șansă istorică ca să ne păstrăm Basarabia în orice condiții ale evoluției politicii internaționale în anii următori.

Revenind la declarația lui Andrei Marga, ne întrebăm interesele cui le joacă? Ale Ungariei și Federației Ruse, chiar ale UE și SUA - după spusele unui alt coleg din Facultatea de Istorie, Relații Internaționale Oradea- bine cunoscător al jocurilor politice europene, plasat dacă nu în mijlocul lor, poate pe la margine, totuși suficient de informat. În orice caz, vorba românului „de-o fi una, de-o fi alta”, România mai punctează o atitudine antirusă, antieuropeană, antinordatlantică!

Domnul Andrei Marga a dorit, încă din anii studenției, să se afirme politic, să ocupe funcții, să fie în atenția opiniei publice și politice. Ca asistent universitar a ajuns Președinte pe Centrul Universitar Cluj-Napoca al Uniunii/ Asociației Studenților Comuniști și membru al CC. Al UTC. O funcție care în marile centre universitare era echivalentă cu cea a unui Prim-secretar al Comitetului Județean UTC. După 1989 s-a dezis de această funcție, devenind membru PNȚCD și de aici restul funcțiilor în etapa postdecembristă a istoriei noastre. Mai mult, a negat că este autorul unor articole publicate în „Scânteia tineretului”, prin anii 1980-1989, în care plătea tributul menționării în funcția politică pe linia UASCR, cu gândul la alte funcții pe linia PCR. Era vizat să facă parte din noua generație de tineri din jurul lui Nicu Ceaușescu, indiscutabil o generație mai citită, de intelectuali și nu numai.

De atunci a înțeles că dacă vrei să avansezi în funcții sau măcar să rămâi în conștiința mass-media - trebuie să ieși în prim plan, cu idei și atitudini șocante. Așa interpretez și recentele considerații istorice și politice ale fostului meu coleg de facultate.

Păcat că unii colegi din Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării din Oradea, în ultimii ani l-au cultivat, chemându-l să susțină conferințe cu teme de deschidere europeană. Nu am participat la nici una, așa că nu sunt în măsură să-i apreciez ideile debitate. Sunt convins că au fost interesante, adaptate noilor vremuri. Nu pot uita, însă, opoziția sa față de dezvoltarea Universității din Oradea, refuzând să ne vireze sumele de bani pe care le merităm raportat la numărul studenților din anii 1998-2000. Ne dădea „indicații” pe cine să schimbăm din funcțiile de conducere, pe care să-i confirmăm în loc, desigur penețecediștii vremii.

Domnule coleg, ai îmbătrânit ca toată generația noastră! Stai cuminte, dacă poți, limitează-te la scrisul în specialitate, la sesiuni științifice pe care le poți organiza, chiar pe banii tăi, la publicarea de cărți. Și pe această cale poți aduce servicii Țării, influențând generația tânără care ne conduce să învețe din greșelile și neînplinirile noastre, să împingă țara spre mai bine, să nu creadă că cu ei începe schimbarea așteptată de românii și ei o duc la bun sfârșit.