Alegeri prezidențiale în Turcia. Doi pentru Centenar: „Sultan Erdoğan” vs. „Gandhi Kemal”

Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, și contracandidatul său, Kemal Kılıçdaroğlu. Sursă foto: Cumhuriyet.

Context: alegeri, religie, naționalism și politică externă la Centenarul Republicii

          Pe 14 mai în Turcia vor avea loc alegeri prezidențiale și parlamentare, data acestora fiind devansată cu mai bine de o lună (inițial au fost programate pentru 18 iunie), motivele oficiale invocate fiind evitarea suprapunerii cu pelerinajul anual al musulmanilor spre Mecca  (Hajj), care se va desfășura în intervalul 26 iunie-1iulie și cu perioada de admitere în universități. Însă ziua de 14 mai are și o încărcătură simbolică, deoarece la această dată, în 1950, Partidul Democrat (DP) a învins Partidul Republican al Poporului (CHP) pentru prima oară din 1923, anul înființării Republicii. Președintele Recep Tayyip Erdoğan speră să învingă din nou Partidul Kemalist, așa cum a făcut-o în mod constant în ultimele două decenii, consolidându-și astfel statutul de conducător al Republicii la Centenar. Ascensiunea lui Erdoğan – prim ministru (2003-2014) iar mai apoi președinte al Turciei (2014-prezent) – este o adevărată provocare pentru apărătorii templului laic al lui Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Cele două figuri marchează momentul 0 al Republicii întemeiată sub zodia secularismului, și începutul celui de-al doilea secol al existenței sale, cel al ‚noii Turcii’ (‚yeni Türkiye’), deasupra căruia planează o anumită formă de revenire a Islamului în viața politică. Un Atatürk și un anti-Atatürk.

          În Turcia, secularismul a fost impus și implementat în condiții și într-un context specifice, rezultând din ciocnirea dintre politică și religie, iar Mustafa Kemal a jucat un rol decisiv în crearea acelui model. Atatürk și partidul său au construit un sistem menit să transforme societatea. Dintre cei șase piloni ai kemalismului, populismul (Halkçılık), etatismul (Devletçilik), republicanismul (Cumhuriyetçilik), reformismul (Devrimcilik), naționalismul (Milliyetçilik) și secularismul (Laiklik), ultimii doi au fost esențiali pentru desprinderea de trecutul otoman. Naționalismul implica un stat național construit pentru turci, în contrast cu Imperiul Otoman multietnic, iar secularismul a mizat pe faptul că Islamului nu i se va permite să aibă vreun rol public semnificativ în această nouă republică modernă, orientată spre vest. Această laicitate a constituit ideologia dominantă care a modelat politicile Republicii până la începutul anilor 2000. Însă alegerile generale din 3 noiembrie 2002 au marcat începutul ‚erei Erdoğan,’ o perioadă pe cât de interesantă în imaginea generală a Republicii, pe atât de controversată. Profitând de degringolada partidelor republicane tradiționale, formațiunea politică înființată abia cu doi ani înainte de alegeri, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), a câștigat două treimi din locurile din Parlament, în timp ce opoziția era reprezentată doar de vechiul partid kemalist CHP. Singura speranță a taberei laice era ca acesta va fi un episod de scurtă durată și, la fel cum se mai întâmplase în istoria Turciei, armata, puterea tutelară legitimată de Mustafa Kemal să protejeze caracterul secular al Republicii, îi va obliga pe ‚intruși’ să părăsească guvernul, sau chiar va scoate acest partid în afara legii. Însă douăzeci de ani mai târziu, s-a dovedit că momentul 2002 a fost mai degrabă episodul-pilot al unei adevărate saga care își va căuta continuitatea și la alegerile din 14 mai 2023.

          Explicațiile momentului 2002, catalogat drept anomie nu doar de către kemaliști, ci și de majoritatea analiștilor occidentali, sunt multiple și stratificate. Turcia condusă de Recep Tayyip Erdoğan și AKP este mai modernă decât cea a secolului al XX-lea. Serviciile publice sunt mai accesibile, infrastructura mai modernă, industria militară este în plină dezvoltare iar în primul deceniu de la preluarea puterii de către Erdoğan & co., economia s-a revigorat. Însă această nouă Turcie oferă și imaginea unei țări mult mai conservatoare, reorientată spre identitatea orientală a cărei expresie dominantă este religia musulmană, și în care garantarea libertăților și a drepturilor omului rămâne aleatorie și variază în funcție de contextul politic. Toate aceste variabile stau la baza ambivalenței, inevitabilă de altfel, tuturor analizelor care încearcă să surprindă multiplele straturi ale unei democrații arbitrare.  

          Dacă țările ar fi legume (metaforic vorbind, desigur), Turcia ar fi o ceapă. De fiecare dată când îndepărtăm un strat, sperând să ajungem la miez, vom descoperi un strat nou, apoi altul, și altul, deoarece Turcia și turcii au un potențial imens de a surprinde și de face observatorul să reconsidere tot ceea ce credea că știe. Republica sfidează generalizările simpliste și dualismele maniheiste deopotrivă, iar în centrul acestei dinamici se află tensiunea perenă dintre secular și religios. La începutul secolului al XXI-lea, Turcia era considerată cea mai mare putere din lumea musulmană, un adevărat far al Islamului, o țară fără de care securitatea regională (și nu numai) era de neconceput. În 2011, în primele luni de după declanșarea Primăverii Arabe, prim ministrul (la acea vreme) Recep Tayyip Erdoğan și fostul premier britanic au fost partenerii cei mai solicitați de dialog ai fostului președinte american Barack Obama. Aceasta spune multe despre percepția pe care Washingtonul și aliații săi o au despre rolul Republicii Turce în arhitectura globală în schimbare. 

La Centenarul său Republica este în plină transformare, iar consecințele acestui proces încep deja să fie resimțite. Unde se duce Turcia de aici? Unul dintre primele răspunsuri la această întrebare ar putea veni la scurt timp după 14 mai (sau după 28 mai, într-un foarte posibil al doilea tur de scrutin), iar rezultatele acestor alegeri vor modela calculele geopolitice și economice de la Washington la Beijing, de la Moscova la Tokyo, din Balcani în Caucaz și, cu siguranță, pe cele din capitalele puterilor europene. „Ceea ce se întâmplă în Turcia nu rămâne doar în Turcia (…) Chiar dacă este o putere medie, alegerile [prezidențiale] au o miză importantă pentru puterile mari,” a declarat Ziya Meral, membru al think tank-ului britanic RUSI. De asemenea, fostul diplomat turc Mehmet Ogutcu a declarat pentru emisiunea „Pașaport Diplomatic,” că Turcia este fie parte a problemei în această geografie complexă, fie un actor care poate contribui la soluționarea unor dosare regionale și internaționale.

          Turcii vor avea de ales între Recep Tayyip Erdoğan, președintele în funcție, Kemal Kılıçdaroğlu, liderul CHP, susținut de Alianța Națională (Millet İttifakı), Muharrem İnce, fondatorul Partidului Patria, și Sinan Oğan, candidatul Alianței ATA. Desigur, competiția reală va fi între Erdoğan și Kılıçdaroğlu, în timp susținătorii lui İnce și ai lui Oğan ar putea balansa spre Erdoğan în al doilea tur.

          Însă principalele variabile în aceste alegeri prezidențiale sunt cei doi favoriți înșiși. În secțiunea ‚cele mai frecvente întrebări,’ în orice articol din media sau analiză academică, prima întrebare este dacă Turcia și turcii vor prefera să continue cu Erdoğan, sau vor deschide un nou capitol, alături de Kılıçdaroğlu. Principalul atu al candidatului opoziției, este chiar neutralitatea acestuia: nu este niciun alt Erdoğan, nici un anti-Erdoğan. Kılıçdaroğlu este considerat un politician cinstit cu o atitudine tolerantă, și este adesea comparat cu Bülent Ecevit, fostul prim-ministru al Republicii despre care se spune că a promovat reputația Turciei ca fiind „cea mai laică țară musulmană din lume.” În ceea ce îl privește pe Recep Tayyip Erdoğan, probabil este unul dintre șefii de state despre care s-a scris și discutat cel mai mult, cel puțin în ultimii zece ani.

Cei patru candidați pentru funcția de președinte al Turciei. Sursă foto: DuvaR.

Peste șaizeci de milioane de alegători sunt calificați să voteze la alegerile din mai, iar prezența la vot în Turcia variază de obicei între 80 și 90% dintre alegătorii înregistrați. Aceasta înseamnă că peste cincizeci de milioane de cetățeni turci vor vota pe 14 mai. Indiferent care dintre cei doi va câștiga, Erdoğan sau Kılıçdaroğlu, un lucru este sigur: Turcia va fi diferită. Țara este epuizată din cauza eforturilor de a menține economia pe linia de plutire, societatea este polarizată, iar cutremurele din 6 februarie 2023, care au provocat peste 50.000 de victime și distrugeri ce depășesc 100 de miliarde de dolari, au scăzut și mai mult încrederea în clasa politică. Discursurile care prezintă proiecte grandioase nu au mai reușit să compenseze toate aceste slăbiciuni.

Indiferent cine va câștiga aceste alegeri va trebui să ajungă la o înțelegere cu întreaga societate și va trebui să reconsidere strategiile economice, dar și pe cele de politică externă.

Doi candidați pentru o „noua Turcie”

Misiunea actualului președinte, Recep Tayyip Erdoğan, de a-și securiza un al doilea mandat în cadrul sistemului prezidențial instituit în 2018, va fi una foarte complicată. Însă lui Erdoğan îi plac provocările; a dovedit asta de multe ori în ultimele două decenii. Navigarea printre decizii și strategii controversate, atât pe plan intern cât și extern, i-au creat un profil de lider care se simte confortabil chiar și atunci când contextul nu îi este favorabil.

Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei. Sursă foto: Daily Sabah.

Când i s-a interzis participarea la viața politică, deoarece recitase un poem religios în perioada în care a fost primar al Istanbulului, Recep Tayyip Erdoğan nu a renunțat, ba chiar a exploatat nemulțumirea segmentului religios al populației sau a celor care se simțeau nedreptățiți, și li s-a adresat direct, precum membrilor propriei familii: „În această țară există o segregare între turcii albi și turcii negri. Fratele vostru Tayyip aparține turcilor negri.” ‚Turcii albi’ din discursul lui Erdoğan erau elita turcă, reprezentând cadrele militare și birocratice, oamenii de afaceri parteneri ai vestului care, în opinia lui, defavorizau societatea profundă a Turciei. Însă discursul lui transcendentaliza interesul politic, avându-și rădăcinile chiar în copilăria actualului președinte. Politologul Soner Cagaptay îl compară pe Erdoğan cu Mevlut, un personaj din romanul „O ciudățenie a minții mele,” al lui Orhan Pamuk. Mevlut era un imigrant sărac și conservator din Anatolia, care crește în Istanbulul anilor 1960-1970, mediu care îl va face să deteste elitele occidentale și secularizate ale orașului. În mod similar, și Erdoğan și-a petrecut anii copilăriei în cartierul muncitoresc Kasimpașa, o zonă considerată la acea vreme conservatoare și necizelată. „Partea rău văzută” a Istanbulului avea să îi formeze viitorului președinte atitudinea ostilă față de elitele Turciei și față de ideologia secularistă. Erdoğan a frecventat școlile Imam Hatip care aveau rolul de a pregăti imami ce urmau a fi angajați de guvern, și nu a renunțat niciodată la disprețul său față de elite, nici măcar atunci când a ajuns să facă parte dintre ele. Punctul forte al politicianului Erdoğan, și totodată principala slăbiciune a cetățeanului Erdoğan, este sentimentul de a fi încă un outsider, în ciuda controlului strict pe care a ajuns să îl aibă asupra instituțiilor, armatei, presei și a populației.

În condițiile în care controlează sistemul și narațiunea, Erdoğan nu ar fi avut mari probleme pentru alegerile din 14 mai, însă acea lebădă mai degrabă gri decât neagră (întrucât cutremurele nu sunt chiar deloc fenomene noi în Turcia) din 6 februarie, l-a pus pe președinte în postură defensivă. Iar episodul cu problemele de sănătate apărute în timpul unei intervenții în direct, i-au știrbit din aura de personaj invincibil. Însă Recep Tayyip Erdoğan va încerca din nou să instrumentalizeze istoria sa de ‚turc negru,’ de om al poporului, care dorește să restituie civilizația eternă islamo-turcă celor care nu se regăsesc pe deplin în viziunea kemalistă asupra Republicii.

Visul democratic al Turciei nu a fost o himeră, ci victima unui dublu resentiment care a pus stăpânire pe noua orânduire spre finalul primului deceniu al secolului al-XXI-lea. Resentimentele provocate de respingerea integrării în spațiul comunitar european au generat o puternică reacție antioccidentală și afirmarea unui romantism politic ce punea accent pe autenticitatea culturală națională și pe moștenirea sacră a Islamului. Acest orizont a devenit principala cauză a tensiunilor sociale și politice din Turcia. Societatea este divizată în două tabere iar harta electorală trasează net frontierele geografice ale acestui clivaj. Retorica folosită de kemaliști odinioară s-a inversat acum. În plus, lupta dintre Erdoğan și comunitatea Gülen, agravată după 2013, a spulberat iluzia unei comunități sunnite unite și solidare, care se opune „laicismului autoritar și elitist.”

Dacă președintele Recep Tayyip Erdoğan nu va ține seama de aceste lucruri în cazul în care își va adjudeca victoria pe 14 sau 28 mai, există pericolul ca el să expună Republica unui conflict intern, între segmentul kemalist și cel al susținătorilor săi și ai partidului AKP. Polarizarea Turciei o va expune și pericolelor externe – posibile atacuri teroriste, sentimente revanșarde ale Damascului sau chiar ale Moscovei. O astfel de furtună perfectă ar fi fatală, nu doar lui Erdoğan, ci și Republicii. Actualul președinte a scos țara dintr-o criză socioeconomică profundă în 2010. Dacă va câștiga, alegerea arhitecturii „noii Turcii” îi aparține.

Kemal Kılıçdaroğlu, președintele principalului partid de opoziție din Turcia, Partidul Popular Republican (Cumhuriyet Halk Partisi/CHP), va fi candidatul unei alianțe de șase partide de opoziție, numită simbolic ‚Masa celor Șase.’ El a promis că va conduce țara altfel și este convins că mulți turci sunt pregătiți pentru o schimbare.

Kemal Kılıçdaroğlu, candidatul prezidențial al opoziției din Turcia. Sursă foto: The Japan Times.

          Apariția lui Kılıçdaroğlu în postura de candidat principal al opoziției a venit după un proces de negocieri complicate, după condamnarea lui Ekrem Imamoglu, primarul Istanbulului, pentru insulte aduse unei înalte autorități a statului.

          Considerat un echivalent turcesc modern al lui Mahatma Gandhi – de aici și alintul ‚Gandhi Kemal’ – Kemal Kılıçdaroğlu a reușit să reunească șapte partide, Masa celor Șase cărora li se adaugă, informal, și formațiunea pro-kurdă, Partidul Democrat al Popoarelor (HDP). Această unificare, fie ea și doar în scop electoral, a fost un act foarte delicat care a necesitat multă abilitate și experiență politică, întrucât formațiunile aliniate în spatele lui Kılıçdaroğlu formează un adevărat mozaic ideologic, constituit din viziuni naționaliste, islamiste și conservatoare. Însă principala provocare pentru aceste partide, inclusiv pentru Kılıçdaroğlu, este aceea că ele nu au prea multe în comun, în afară de dorința de a-l îndepărta pe Recep Tayyip Erdoğan de la putere. Așadar, chiar dacă Alianța Millet și candidatul propus de aceasta vor câștiga alegerile, Turcia nu va mai fi condusă de un lider puternic și carismatic, ci de un nou tip de conducător care își va petrece o bună parte a mandatului încercând să mențină pe linia de plutire cele șapte partide.

          Pentru a preveni eventualele neînțelegeri post-electorale, Alianța Națională a propus o agendă comună – „Platforma Viziunea” –  care include angajamentul de a restabili fostul sistem parlamentar al țării și de a promova libertățile democratice. Această strategie încearcă să demonstreze că, în ciuda diferențelor ideologice semnificative, partidele de opoziție îmbrățișează realitatea diversă a țării, alături de nevoia pentru dialog, negocieri și reconciliere, respingând polarizarea societală. În plus, doi dintre cei mai populari primari – Ekrem Imamoglu, din Istanbul, și Mansur Yavas din Ankara – vor fi numiți vicepreședinți, probabil în încercarea de a contracara insuccesul electoral anterior al CHP.

          Memorandumul opoziției încearcă să balanseze și politica externă a Turciei, atât față de Occident, cât și față de China. În ceea ce privește relația cu puterile vestice, Alianța Națională condusă de Kılıçdaroğlu dorește instituționalizarea dialogului, revenirea în proiectul de achiziționare de avioane militare F-35 (din care Turcia a fost scoasă de administrația Trump, ca urmare a achiziționării sistemului de rachete S-400 al Rusiei) și reluarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (proiect deloc fezabil, dar cu scopul de a ameliora sentimentul anti-european al unui important segment al societății). De asemenea, Alianța se angajează să mențină relații decente cu Rusia, considerând că dialogul trebuie să fie echilibrat și constructiv la nivel instituțional.

          În ceea ce privește relația cu China, Kemal Kılıçdaroğlu a propus o hartă comercială care să lege cele două țări. În mod surprinzător, această hartă ocolește regiunea Caucazului de Sud și trece, în schimb, prin Iran. Oficialii din Azerbaidjan au reacționat deja în fața acestei propuneri, deoarece noua propunere ar însemna abandonul ‚coridorului Baku,’ un proiect deja discutat și aprobat de Recep Tayyip Erdoğan și omologul său azer, Ilham Aliyev, în recenta vizită a celui din urmă la Ankara. Harta lui Kılıçdaroğlu este o reflectare a unui proiect complex, care ar trebui să unească Turcia și statele turcice din Asia Centrală de China. Însă ‚Gandhi Kemal’ condiționează implementarea acestui proiect de respectarea drepturilor uigurilor din China, dar, în același timp insistă ca Turcia să aibă un rol central în crearea rutelor comerciale din Eurasia. În cele din urmă, Kılıçdaroğlu menționează că aceasta nu este „nici calea Estului și nici a Vestului, ci este calea turcească.”

Sursă foto: Twitter.

Cui prodest?

Conform fostului diplomat turc Mehmet Ogutcu, mediul politic și analitic internațional nu trebuie să uite că, indiferent cât de mult criticăm Turcia pentru regresia sa democratică, gestionarea defectuoasă a economiei și balansarea geopolitică duplicitară între Est și Vest, țara aflată la intersecția geografică și strategică dintre Occident și Orient, este cea mai mare și mai considerabilă putere de luat în calcul într-un context ale cărui evoluții vor determina reașezarea noilor falii internaționale. Așadar, indiferent care va fi rezultatul alegerilor, acesta va avea un impact semnificativ în primul rând asupra populației Turciei, dar și asupra sistemului internațional.

Analiștii și observatorii occidentali apelează adesea, în cazul alegerilor din state relevante strategic, la sintagma ‚ce e mai bine pentru noi,’ omițând, involuntar sau nu, interesul populației care are la îndemână instrumentul electoral. Desigur, nu puțini sunt chiar alegătorii turci care îl vor trimite în istorie pe Erdoğan, sperând că Alianța Națională și Kemal Kılıçdaroğlu vor restabili templul laic al lui Atatürk, iar drepturile și libertățile omului vor fi respectate. Însă așa cum reiese din sondaje, societatea este polarizată iar misiunea principală a viitorului președinte va fi să găsească o cale de mijloc pentru turcii albi, turcii negri, kurzi și celelalte minorități etnice și religioase, să implementeze strategii pentru reconstrucția post-cutremur și să restaureze libertatea de exprimare.  Abia apoi, după ce sentimentul de stabilitate internă va fi fost satisfăcut, viitorul președinte al Turciei ar trebui să încerce să satisfacă nevoile externe. Iar așa cum reiese atât din strategia deja cunoscută a lui Erdoğan, cât și din cea promovată de Kılıçdaroğlu, Ankara va merge pe calea Turciei, iar principalul scop va fi apărarea și păstrarea granițelor sfinte ale Republicii, așa cum a făcut-o tatăl turcilor, Atatürk.

Ioana Constantin-Bercean - cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C: Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).