"Dumnezeu a lăsat câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli".

Plantele se culeg cu rugăciune, leacul se obţine prin descântec, iar vindecarea vine din curăţenia sufletească a omului.

Sătenii din Poieni au moştenit o îndeletnicire care-i apără de boli şi-i fereşte de efectele devastatoare ale crizei economice. Buruienari, aşa le spun oamenii din celelalte sate. Descântecele şi ritualurile din jurul plantelor de leac coboară de undeva din negura vremurilor laolaltă cu toată înţelepciunea vracilor lui Zamolxis. "Nu poţi trata trupul fără a ţine seama de suflet", spuneau înaintaşii noştri daci.

Criza ce bântuie lumea n-a apucat să intre pe uliţele asfaltate ale culegătorilor de plante medicinale din satul Poieni. "N-avem timp să ne gândim la criză", spun localnicii. Pentru ei timpul se învârte în jurul plantelor. Anul începe cu ciuboţica-cucului, vara se încheie cu pedicuţa, iar toamna se termină cu rădăcinile untului-pământului. Doar iarna, sătenii-s în repaus, ca şi plantele pe care le culeg. Satul se întinde ca un şirag de mărgele la poalele Munţilor Apuseni, în partea de nord-est a Depresiunii Beiuşului. Ziua-n amiaza mare, uliţele-s pustii. Nici ţipenie de om. Din poartă-n poartă, şi pe-o parte şi pe alta a drumului, stau parcate autoturisme şi dubiţe de transport marfă. Toată suflarea satului este ocupată cu culesul, sortatul, uscatul plantelor medicinale şi preparatul leacurilor. De la răsăritul soarelui şi până la apus. Atât. După ce se lasă umbrele nimeni nu mai pune mâna pe nicio floare. Plantele sunt lăsate să se odihnească până a doua zi, după ce se ia roua. Ca şi ierburile lor de leac, oamenii par misterioşi la început, apoi, pe măsură ce te apropii de ei, se deschid ca petalele florilor în razele soarelui de vară. La prima vedere, satul culegătorilor de plante pare o aşezare de oameni avuţi. Şi aşa şi este, doar că averea lor nu stă în puterea banului, nu se măsoară în numărul camerelor de la stradă sau al mărcilor maşinilor străine de la poartă. Avuţia lor de preţ o poartă cu ei, în suflet. Au un har divin şi o învăţătură de mare preţ moştenite şi transmise cu sfinţenie din tată-n fiu încă din cele mai vechi timpuri.
"Fiule, mi-a spus tatăl meu, bagă bine de seamă, plantele astea de leac nu se culeg oricum. Ai mare grijă când te duci să le culegi să ai sufletul curat. Nu care cumva să mergi ursuz. Să pui gândurile rele deoparte şi să ai inima deschisă tot timpul. Fii încrezător în ceea ce faci, gândeşte-te tot timpul că munca ta o să aducă bucurie în casele altor oameni. Aşa m-a învăţat tatăl meu, iară eu cred cu tărie că, dacă nu pui suflet în ceea ce faci şi nu ai iubire faţă de plante, atunci mai bine te apuci de altceva", povesteşte Mihăiţă, mezinul familiei Albuţ. La cei optsprezece ani ai săi, băiatul dovedeşte o sensibilitate aparte pentru lumea plantelor. A absolvit liceul la secţia ştiinţele naturii, vrea să-şi continue studiile la facultatea de electronică şi pare decis ca, în paralel, să ducă mai departe tradiţia înaintaşilor săi. "Până acum am fost prea ocupat cu şcoala, nu cunosc decât vreo 75% din plantele pe care le folosea bunicul. Tatăl meu nu mi-a arătat încă nici locurile alea din munţi unde cresc plantele celea de leac, nici scrierile lui. Probabil, a considerat că nu sunt încă pregătit. De un lucru sunt însă absolut convins. Dragostea, ăsta-i secretul în tot ceea ce facem noi aici. Plantele sunt nişte fiinţe vii, trebuie să le iubeşti, să le vorbeşti... Mi-am propus să experimentez lucrul acesta şi asta cât de curând", ne mărturiseşte tânărul, privindu-ne cu ochii senini ca albăstrelele din lanul de grâu.


Tainele vindecării
De la părintele său Mihăiţă ştie că toate plantele medicinale au putere maximă şi sunt bune de leac doar dacă sunt culese sub strălucirea razelor de soare. "Pufuliţa se culege doar între orele 14.00 şi 15.00, menta, care-i planta mea de suflet, este bine să fie recoltată când razele soarelui se află chiar deasupra capului, iar gălbenele se culeg după ce se ia roua şi până se lasă umbrele. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască orice culegător de plante", explică Mihăiţă. "Nu-ţi trebuie mai mare plăcere pe lumea asta decât să vezi că un om care nu credea în plante vine la tine şi-ţi mulţumeşte pentru miracolul pe care l-a produs puterea lor de vindecare", adăugă tânărul.
Deşi toţi locuitorii satului, de la mic la mare, au în sânge culesul plantelor medicinale, reţetele ceaiurilor diferă de la o familie la alta. Fiecare culegător de plante deţine propria taină a vindecării pe care nu o divulgă străinilor nici în ruptul capului. Secretul puterii plantelor şi a ingredientelor necesare preparării leacurilor este păstrat cu sfinţenie din generaţie în generaţie şi sunt lăsate cu limbă de moarte doar acelui urmaş care dovedeşte înţelepciune, curăţenie sufletească şi dragoste de plante. "Noi am fost trei fraţi, însă tata mi-a transmis doar mie această învăţătură pentru că am fost oleacă mai aplecat spre carte", spune Alexandru Albuţ.
Ca majoritatea bărbaţilor din sat, Alexandru Albuţ e plecat şi el săptămâni la rând prin ţară. Vinde ceaiuri, tincturi şi alifii.
Cei care n-au moştenit secrete le cumpără
În satul vecin, la Bunteşti, centru de comună, locuieşte cel mai înstărit om din zonă. Ioan Bonchiş nu umblă cu leacurile prin ţară. Şi-a dezvoltat acasă o adevărată afacere cu plante medicinale. "Eu nu ştiu ce culoare are criza", spune el cu mândrie. Hani, cum îi spun localnicii, are şase angajaţi, două hale, un laborator modern şi o reţea de distribuţie în toată ţară, prin magazinele Plafar şi farmacii. Deţine cinci hectare de teren din care unul este cultivat cu gălbenele. Hani nu culege plante, n-a cules niciodată. El le cumpără de la săteni sau de oriunde din ţară ori din afara ţării. Contează pentru ce boli sunt bune. "E ca la brutărie, dacă faci o pâine bună, eşti acceptat, dacă nu, eşti alungat". În ultimii doi ani, investiţia făcută în plantele medicinale a început să dea roade. Omul de afaceri nu moşteneşte secrete de familie în prepararea leacurilor. El le cumpără. "Pentru secretul preparării unui ceai sau al unei alifii sunt în stare să-l cumpăr pe om cu toată producţia lui de plante cu tot. Recunosc că am mai făcut asta şi nu de puţine ori", mărturiseşte întreprinzătorul. Cu toate astea, banii nu i-au alterat nobleţea sufletului. "Eu nu iau niciodată bani de la oamenii necăjiţi, iar cu farmaciile am încheiat o convenţie prin care am cerut ca, atunci când un client cumpără un produs de-al meu şi nu este mulţumit de calitatea lui, să i se returneze banii". Hani spune şi el că toată vindecarea trupească depinde în mare măsură de curăţenia sufletească. "Dacă eşti cu sufletul dulce în fiecare zi, atunci te poţi vindeca şi cu ceai de la mine, dar şi cu ceai de oriunde".

Ritualul plantelor de leac
Alexandru Albuţ a deprins meşteşugul leacurilor în timp, văzând şi făcând totul sub îndrumarea directă a bătrânului său părinte. „Acum mi-am mai îmbogăţit şi eu reţetele, ascultând pe unul şi pe altul şi vorbind cu oamenii de prin ţară, dar reţetele de bază tot de la tatăl meu le ştiu. Astea-s sfinte, cum la fel de sfântă este şi rugăciunea pe care trebuie s-o spun înainte să mă apuc de culesul florilor şi curăţenia sufletească pe care trebuie s-o am pe tot timpul mânuirii lor. Aşa că oriunde oi fi, în ţarină, în pădure sau în vârful muntelui, înainte să pun mâna pe prima plantă, mă întorc către răsărit, îmi fac semnul sfintei cruci şi zic:
Doamne, Tată Creator,
Te rog să-mi vii în ajutor.
Doamne, Tu mă-nvredniceşte
Mâinile mi le sfinţeşte,
Orice flori culeg cu ele,
Păpădie, soc, sulfină,
Plante din a Ta grădină,
Dă-le leac şi vindecare
Pentru toţi oamenii care
Au un suflet bun, curat
Ca floarea ce-am căpătat.
Îndepartă tot ce-i rău
Când va bea din ceaiul meu.
Corpul lor îl luminează,
Gura le-o îndescleştează,
Boala piară în pustie,
În loc lasă bucurie.
Amin.
„Înaintaşii noştri aveau câte un descântec pentru fiecare plantă şi-l rosteau la prepararea leacului şi tămăduirea celui în suferinţă. Dar... s-au pierdut şi astea odată cu orbirea banului. E mare păcat să dai omului un leac de vindecare numai de dragul banului. Trebuie să pui acolo măcar un gând bun, dacă altceva nu ai. Dumnezeu a lăsat câte o plantă pentru vindecarea fiecărei boli. Plantele fac jumătate, sufletul omului face partea cealaltă". Alexandru îşi aminteşte şi azi de câteva ritualuri la care apucase să asiste pe vremea când era copil. „Mi-amintesc de culegerea mătrăgunei. Ritualul se făcea în funcţie de ceea ce voiai să faci cu planta: să desfaci o căsnicie sau să faci de dragoste ori să vindeci vreo boală grea. La această plantă se mergea în pielea goală şi trebuia culeasă numai la miezul nopţii, pe lună nouă şi dintr-un loc atât de îndepărtat de sat de unde să nu se audă nici câinii lătrând, nici cocoşii cântând. Apoi mai era un ritual al untului-pământului. Nu-mi amintesc prea bine, dar ştiu că la scoaterea rădăcinii nu trebuia să vorbeşti cu nimeni pentru ca puterea negativă a plantei să nu se întoarcă asupra celui care o săpa. De aceea la unele plante se practica şi un ritual de apărare. Luna are o influenţă enorm de mare asupra puterii plantelor. Dacă ţii cont de fazele şi evoluţia astrului nopţii, ai leac pentru toate bolile. Astea nu erau vraciuri, cum s-ar putea crede, era modul de a trăi şi a gândi al oamenilor din aceste locuri", ne explică Alexandru, cu atitudinea aceea demnă, ca adevărat urmaş al lui Zamolxis.

Satul Poieni este situat pe DN 76, la 20 km de Beiuş. Din cele 180 de familii, peste 100 se ocupă cu culesul, preparatul şi vânzarea plantelor de leac. "Pe vremea Mariei Tereza, principele Imperiului austro-ungar suferea de o boală gravă de piele. Două femei de la Poieni, din familia Albuţ şi Avrămut, au mers la principe şi l-au vindecat cu plante. Atunci locuitorii din satul nostru au primit împuternicire să vândă plante în tot imperiul", spune Alexandru Albuţ.

 

 

Mariana GAVRILĂ