În timp ce istoricii, analiştii şi clasa politică din România şi Ungaria prezintă, uneori în mod obsedant - în lucrări, sinteze, comunicări ori cuvântări oficiale - conflictele îndelungate din istoria celor două ţări, un subiect beneficiază de o tăcere suspectă: istoria tendinţelor de unire a celor două state. „Româno-Ungaria" ar fi urmat să ia forma unei uniuni dinastice realizate sub coroana Regelui Ferdinand I sau a Regelui Carol al II-lea.


După Primul Război Mondial, înfrântă şi izolată, cu o economie ruinată şi cu teritoriul redus la o treime din suprafaţa pe care om avea la 1914, Ungaria a încercat o apropiere de România. Cei mai înfocaţi susţinători au uniunii „Româno-Ungaria" au fost conţii Banffy şi Teleki...
La 31 octombrie 1918, are loc lovitura de stat bolşevică din Ungaria. Se ştie mai puţin că ea a avut două scopuri: asasinarea contelui Tisza Istvan, un adevărat patriot şi om politic, pe de o parte, şi dezlănţuirea „terorii roşii", pe de altă parte. Anterior, pe data de 16 octombrie, contele Tisza fusese victima unei tentative de asasinat, la care au participat deputaţii Keri Paul, Korvin Klein-Otto, dr. Laszlo şi dr. Landler. Pe data de 31 octombrie este asasinat la el acasă de un grup de criminali conduşi de deputatul Keri Paul. La 19 octombrie, acelaşi an, sosesc la Budapesta, tot de la Moscova, Aron Kohn (Bela Kun) şi Szamuelyi Tibor, care reorganizează Partidul Comunist din Ungaria.
Se ştie că, la 4 martie, acelaşi an, Lenin (Ziderblum) înfiinţa Internaţionala a III-a (Kominternul), prilej cu care declara: „Victoria revoluţiei proletare este sigură. Întemeierea Republicii Sovietice Mondiale a început".
Începutul fiind făcut, se încearcă invadarea Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Poloniei, în vederea instaurării bolşevismului. Fără succes, însă. Şi, la 22 martie 1918, cu binecuvântarea lui Lenin, în Ungaria se declanşează „teroarea roşie". Oricât ar încerca unii istorici să falsifice adevărul, nu pot: această „teroare roşie" nu a fost o revoluţie a muncitorilor şi ţăranilor. Să vedem faptele:
Pe data de 22 martie, Szamuelyi Tibor încarcă în două vagoane de clasa I, ataşate la o mică garnitură, peste 100 de adolescenţi, „Bandiţii lui Lenin", cum vor fi denumiţi ulterior. Cu această mică garnitură, străbat o parte a Ungariei, lăsând în urma lor sute de morţi şi mii de răniţi. Anterior, se instalase Republica Ungară a Sfaturilor, condusă de 32 de comisari, care se autointitulaseră „comisari ai poporului". În întreaga Ungarie se dezlănţuie „teroarea roşie"...care durează 132 de zile. Zile de adevărat coşmar, trăite de majoritatea populaţiei care nu aparţinea unui anume proletariat. Clădirile sunt pavoazate cu steagurile roşii şi alb-albastre ale sioniştilor.
În noaptea de 19/20 iulie 1919, din ordinul lui Bela Kun, armata ungară începe atacul împotriva României. Kohn (Kun) se baza pe promisiunea pe care i-o făcuse Lenin că va ataca România cu Armata Roşie. Statul Major al Armatei Roşii ucrainene planificase deja ofensiva împotriva României pe două direcţii : peste Nistru, pentru a încercui unităţile româneşti din Basarabia, şi prin Bucovina, cu intenţia de a face joncţiunea cu armata trimisă de Kun. Luptele se desfăşoară cu înverşunare până la data de 25 iulie, când replica Armatei române a fost deosebit de promptă şi puternică. Contraofensiva a început la acea dată şi s-a încheiat la 3 august 1919, odată cu intrarea trupelor române în Budapesta şi ridicarea celebrei opinci pe clădirea Parlamentului. Ungariei i s-a redat pacea. Aron Kuhn fuge la Moscova unde, mai târziu, Stalin ordonă uciderea lui.
Astfel, statul „imperialist" România s-a opus expansiunii bolşevismului. Lucru nerecunoscut în zilele noastre. Oare de ce? Şi a facilitat instaurarea unui regim de dreapta şi a creat, astfel, condiţiile necesare pentru ca amiralul Miklos Horthy să acceadă la putere. Istoricul clujean Leonard Horvath spune că Horthy a primit titlul de guvernator al Ungariei tocmai pentru că armata română a desfiinţat republica sovietică din Ungaria şi pentru că a favorizat un regim autoritar de dreapta. Ironia sorţii a făcut ca acesta să primească de la Hitler Ardealul de Nord, în urma Diktatului de la Viena.
Istoricul Lucian Leuştean a publicat cartea „România şi Ungaria în cadrul Noii Europe (1920-1923)" în care abordează problema respectivă. Spre cinstea lui, fără prejudecăţi. El menţionează că tratativele în acest sens au fost demarate de cumnatul lui Iuliu Maniu, artizanul unirii Transilvaniei cu România. Şi anume de Ioan Erdely, emisarul neoficial al Consiliului Dirigent Român din Transilvania, fost parlamentar în Ungaria Mare, fost avocat la Budapesta. Un raport al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Statului din Ministerul de Interne din Bucureşti precizează că, după întoarcerea contelui Banffy, acesta ar fi negociat timp de două săptămâni, la Sinaia, cu Regele Ferdinand.
Toate acestea sunt confirmate de documentele personale ale lui Alexandru Vaida-Voievod, precum şi de rapoartele oficiale ale diplomatului român Nicolae Petrescu Comnen. Ideea uniunii „Româno-Ungaria" intrase în circuitul diplomatic european. Lucian Leuştean specifică că Ministerul Britanic de Externe a solicitat lămuriri reprezentantului său în România, Frank Rattigan. Acesta a comunicat la Londra că Take Ionescu îl informase că cercurile guvernamentale româneşti agreează ideea uniunii cu Ungaria.
Iată alte informaţii care confirmă cele de mai sus. Într-o telegramă către superiorii săi la Paris, generalul american Bandholtz aminteşte că, în data de 12 octombrie, la un banchet desfăşurat la Budapesta, principele Carol al României s-a lăudat că va fi regele Ungariei. Iar premierul maghiar din 1919, Istvan Friedrich, a afirmat, în cadrul unor interviuri date în anul 1921, că în Budapesta „însuşi principele Carol care locuia la Hotel Hungaria, conducea aceste tratative, adesea personal".
Guvernul de la Belgrad şi-a arătat îngrijorarea cu privire la acţiunile unor oficialităţi în vederea „realizării unei uniuni personale a Ungariei şi României, sub sceptrul Majestăţii Sale Regele Ferdinand", scrie Lucian Leuştean.
În raportul Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei, amintit mai sus, se mai specifică că tratativele au eşuat din pricina opoziţiei ţăranilor români din Transilvania, dar şi a liberalilor lui Brătianu. Primii se temeau că grofii îşi vor recâştiga pământurile, iar ceilalţi că maghiarii ar fi primit rolul preponderent în noul stat.