Ne aflăm în faţa unei noi premiere în „democraţia românească originală”. Iată, zbuciumul din viaţa publică românescă a dus în cele din urmă la promovarea în Parlament a iniţiativei de suspendare a Preşedintelui României. Urmărind declaraţiile publice ale iniţiatorilor (liderii PSD şi PRM şi juriştii notorii ai celor două partide) raportate la cadrul procedurii reglementate de art. 95 din Constituţie, se pare că în martie a.c. vom avea un nou „plebicit”, adică înţelegem că este posibil ca în februarie propunerea de suspendare (care este deja sprijinită de mai mult de o treime din numărul parlamentarilor) să fie deja aprobată de Parlament, iar înainte de alegerile pentru Parlamentul Europei, să poată fi organizat referendumul pentru demiterea Preşedintelui. Încetarea înainte de termen a mandatului unui şef de stat ales democratic este o măsură extremă, foarte rar întânită. Din cunoştinţele noastre, deşi procedura de suspendare a fost iniţiată şi în SUA (În 1974, Preşedintele Richard Nixon a demisionat pentru a evita o iminentă punere sub acuzare şi demitere de către Congres, când a devenit evident că încălcase grav Constituţia în “afacerea Watergate”; iar în 1998, Bill Clinton a fost şi el pus sub acuzare în “afacerea Lewinsky”, destituirea nefiind însă aprobată de Camera superioară a legislativului american), doar 5 preşedinţi (în afară de Saddam Hussein, care, după cum se ştie, a fost suspendat … la modul propriu) au fost destituiţi din funcţie: Fernando Collor de Mello (Brazilia-1992), Carlos Andrés Pérez (Venezuela-1993), Raúl Cubas Grau (Paraguay-1999) şi Rolandas Paksas (Lituania-2004). Chiar luna trecută, joi 25.01.2007, o comisie specială a Parlamentului israelian a votat în favoarea cererii preşedintelui Moshe Katzav de a fi suspendat pentru o perioadă de trei luni.Suspendarea preşedinteleui israelian, acuzat de viol, a fost aprobată, chiar dacă procurorul general al statului, Menachem Mazuz, încă nu a decis dacă îl va inculpa oficial pe şeful satului. În România, procedura de suspendare din funcţie a mai fost iniţiată o singură dată, în 1994, împotriva Preşedintelui României la acea dată, Ion Iliescu. Parlamentarii opoziţiei de atunci (CDR, PD şi UDMR) au invocat încălcarea gravă de către Ion Iliescu a Constituţiei printr-o declaraţie dintr-o conferinţă de presă care avusese loc în aprilie, la Satu Mare. Cererea de suspendare a fost respinsă atunci fără drept de apel cu votul unei majorităţi zdrobitoare a parlamentarilor în funcţie. Asta se întâmpla însă în 1994, în singura legislatură “postdecembristă” în care Preşedintele şi premierul nu au fost “la cuţite”, iar executivul avea un larg şi confortabil sprijin parlamentar (PDSR, PUNR, PRM şi PSM). Acum însă, când sprijinul parlamentar al Preşedintelui este de o altă anvergură, în contextul în care chiar domnia sa recunoştea - printr-o declaraţie făcută cu câteva zile în urmă în faţa camerelor de luat vederi - că: “… eu sunt cel care am adus Alianţa la putere …”, confirmând că Guvernul (minoritar acum, dupa ce una din formaţiunile sprijinitoare s-a retras) nu este rezultatul firesc al voinţei electoratului; dacă luăm în considerare şi relaţiile din Alianţă (Ilustrativă în acest sens fiind o declaraţie din iunie 2006, a liderului democrat Emil Boc: “Nu a fost manifestare importantă a PNL în care să nu fie abordate … şi mesaje anti-PD şi anti-Traian Băsescu”), situaţia este cu totul alta.