Durere smerită, lacrimi de crocodil, goana cu girofarul după voturi, dezvăluiri despre sfârşitul solitar al unui Patriarh abandonat în braţele unor medici acum contestaţi, dispute privindu-i trecutul, exaltări mistice, scenarii despre ce va fi, tradiţionalişti contra ecumenişti, voturi socotite, masoni, răutăţile tradiţionale împotriva Bisericii Ortodoxe scoase de la naftalină - iată un întreg amalgam de oameni şi scenarii, pe care cei care voiau să fie lăsaţi în durerea lor au fost siliţi să-l îndure de mai bine de o săptămână. Un amalgam care alcătuieşte oglinda societăţii româneşti, aşa cum este ea în momentul de faţă. Trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist a provocat dezbateri aprinse atât cu privire la viaţa şi personalitatea celui care ne-a fost Întâistătător vreme de 21 de ani, cât şi în legătură cu viitorul Bisericii Ortodoxe Române. Figura Patriarhului a fost ţintuită între elogii şi critici, rostul Bisericii Neamului a fost întors - cu grabă răuvoitoare - pe toate feţele, iar perspectivele sale au fost disecate, pornind de la veşnicele borne ale incoerentei ţări în care vieţuim: reformă sau continuitate. Criticii de serviciu ai specificului naţional au profitat de ocazie şi-au luat în vizor tot ce se putea, chinuindu-se dumnealor să demonstreze că nici trecut vrednic de mândrie nu avem, nici prezent aşişderea, darămite, în atari condiţii, un viitor respectabil. Nu despre şacalii ce-şi hrănesc micimea sufletească şi intelectuală din tristeţea poporului ce s-a despărţit de păstorul său voi scrie, însă, în cele ce urmează, ci despre consecinţele acestui moment de cumpănă din viaţa românilor ortodocşi. Dincolo de răutăţi şi lacrimi, se nasc întrebări fireşti, cărora fiecare dintre noi le caută, în aceste zile, răspunsul. Iar acesta depinde, în primul rând, de felul în care Biserica Ortodoxă va decide în problema succesiunii Patriarhului Teoctist. Se vehiculează, de câteva zile, numele unor posibili urmaşi, se nasc scenarii şi, probabil, în spatele cortinei îndoliate, se fac şi se desfac alianţe. La urma urmei, e şi acesta un semn de democraţie, rar în lume, al modului în care va fi desemnat viitorul cap al Ortodoxiei româneşti. Cele mai mediatizate nume sunt cel al Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi al Mitropolitului Teofan al Olteniei. Celor doi li se atribuie apartenenţa la două aşa-zise tabere. Ierarhul de la Iaşi, aşadar, ar fi reprezentantul „partidei” ecumenice, iar cel de la Craiova, al aceleia tradiţionaliste, ignorându-se similitudinile din biografiile lor. Înalt Prea Sfinţitul Daniel are mai multe doctorate în teologie, inclusiv la Strasbourg. Vreme de opt ani (între 1980 şi 1988) a fost profesor la Institutul Ecumenic Bossey (Elveţia), unde a fost şi director adjunct din 1986. Din 1988, a devenit consilier patriarhal pentru ecumenism, în 1990 a condus grupul de contestatari ai Patriarhului, ceea nu l-a împiedicat - ba, poate, dimpotrivă - să aibă o ascensiune fulminantă la 39 de ani. În martie ’90 este înscăunat episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, iar câteva luni mai târziu, este ales mitropolit al Moldovei, în condiţiile în care jilţul mitropolitan de la Iaşi asigura, potrivit tradiţiei, urcarea în cel patriarhal. La rândul său, Mitropolitul Teofan a fost, în perioada 1987-1990, duhovnicul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy en Othe (Franţa) şi are un doctorat la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris. Între 1990 şi 2000, a fost secretar al cabinetului patriarhal, apoi episcop-vicar patriarhal, calitate în care a răspuns inclusiv de relaţiile externe şi cu diaspora ale BOR. În 2000, când a fost ales mitropolit, la 41 de ani, s-a spus despre acest ierarh - preferat al Prea Fericitului Teoctist - că reprezintă „suflul nou”, de deschidere europeană la vârful Bisericii Ortodoxe, avându-se în vedere şi meritul său în organizarea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. În fapt, singurul aspect care i-ar diferenţia pe cei doi vehiculaţi concurenţi ar fi apropierea mai strânsă de viaţa monahală a ÎPS Teofan, în vreme ce ÎPS Daniel s-a făcut remarcat, mai degrabă, în plan intelectual. Iată, aşadar, de ce este pripită şi tendenţioasă atribuirea unor etichete precum ecumenist sau tradiţionalist. În fapt, fiecare din cei doi pretendenţi se înscrie în ceea ce poate fi numită, de pe acum, tradiţia ecumenistă a Bisericii Ortodoxe Române. Restul este fie ignoranţă, fie încercare de manipulare. Acest articol poate fi comentat pe Internet: http://blidaru.wordpress.com