Îmi amintesc cu nostalgie de anii frumoşi ai copilăriei, când noi, copiii din trei sate, Butan, Măgeşti şi Josani, frecventam clasele elementare la şcoala din Măgeşti. Câţi eram în total nu mai ştiu. Dar îmi amintesc că toate clasele erau pline. În pauzele dintre ore, nu ne mai ajungea curtea şcolii. Cine erau învăţătorii pe care mi-i amintesc cu drag? Ei se numeau Florica şi Florian Pantiş, soţ şi soţie. Din primele zile ale şcolii, cei doi dascăli ne învăţau o seamă de lucruri, strict necesare pentru comportamentul nostru. O primă învăţătură era salutul. "Ce spui unui om pe care-l întâlneşti pe uliţă?" Salutul suna aşa: "Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Christos în veci. Amin." , salut ce-l mai întâlneşti în Maramureş. Nu era copil care să treacă pe lângă cineva mai în vârstă fără ca să salute! Azi, de educaţia copiilor din cele trei sate se ocupă opt învăţători şi profesori. Dar, din păcate, nu putem constata că educaţia făcută în primii ani de şcoală ţine pasul cu creşterea numărului cadrelor didactice. Mergi pe uliţă şi te întâlneşti cu unu, doi, trei copii, dar nici unul nu salută. Stau de vorbă doi-trei săteni şi trece un elev pe lângă ei. Nici din greşeală nu spun "Bună ziua". Cu durere în suflet, trebuie să spunem că respectul unui om matur faţă de celălalt, prin salut, deseori nu se poate vedea ca altădată. Se întâlnesc vecini în zor de zi şi nu îşi dau bineţe - fraţi care nu se salută. În prea multe cazuri, copii cu familii proprii care locuiesc în aceeaşi curte sau casă cu părinţii nu se salută, pentru că nu vorbesc unii cu ceilalţi. De ce toate acestea? Din cauze neînsemnate, intrigi copilăreşti. Cum se poate reveni la situaţia de altădată? Nouă, părinţilor, cadrelor didactice, preoţilor ne revine obligaţia morală ca tradiţiile morale creştine, moştenite de la înaintaşii noştri, să le dăruim urmaşilor noştri.