Au inventat o definiţie. Au pus întâi ştampila şi apoi au căutat probe. Cunoaşteţi stilul. Curtea Constituţională a judecat în sens invers, înghesuind cu forţa toate hibele unei legi într-un singur verdict: CNSAS este o instanţă extraordinară interzisă de Constituţie. Acesta pare să fie mecanismul desfiinţării CNSAS. Analizate bob cu bob, unele articole din Legea Ticu pot fi găsite indiscutabil proaste. Dar înghesuite fără logică într-un singur verdict, putem obţine orice: o cameră de gazare nazistă, inchiziţia spaniolă sau un tribunal sovietic. Statul iliescian n-a murit, acţionează când trebuie.

Mai citiţi o dată, cu bună credinţă, sentinţa Curţii Constituţionale care desfiinţează întreaga Lege Ticu. Nu trebuie să fiţi specialist în drept ca să observaţi cum judecătorii proiectează o imagine apocaliptică asupra unei instituţii care, în nouă ani de funcţionare, n-a provocat stop cardiac niciunui constituţionalist din România. Dar citiţi mai ales concluzia formulată magistral, printr-un vag, impersonal şi viclean "se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară". Citiţi cu atenţie esenţa Deciziei 51 din data de 31 ianuarie 2008, care pune lacătul pe CNSAS: "Curtea Constituţională constată că, prin toate aceste abateri de la statutul constituţional al justiţiei şi, mai cu seamă, prin confuzia între funcţia de anchetă, cea de judecată şi cea de soluţionare a căilor de atac împotriva propriilor decizii, prin lipsa de contradictorialitate şi publicitate a dezbaterilor, prin limitarea dreptului la apărare al persoanelor verificate, prin liberul arbitru în administrarea şi aprecierea probelor, precum şi prin posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte noi, contrare celor validate prin deciziile definitive ale instanţelor judecătoreşti, jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului se defineşte ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită este cea a instanţelor extraordinare, interzise de art. 126 alin. (5) din Constituţia României."
Şi acum: Poliţia Rutieră o fi instanţă extraordinară? După logica judecătorilor Curţii, da, este. Nu poţi să te cerţi în stradă cu poliţistul, care amestecă şi el, aşa cum zice Curtea în cazul CNSAS, funcţia de anchetă şi funcţia de judecată. Şi în acest caz putem vorbi de limitarea dreptului de apărare, pentru că degeaba vii cu avocat când poliţistul îţi trânteşte pe bord procesul verbal prin care îţi umflă o amendă. Liber arbitru în administrarea probelor? Păi tablagiii de la rutier sunt experţi în asta. Şi atunci ce ne opreşte să decretăm mâine Poliţia Rutieră tribunal extraordinar şi s-o scoatem în afara legii? Pare să se încadreze perfect în definiţia largă şi imprecisă dată de Curtea Constituţională tribunalelor extraordinare. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării funcţionează tot ca o instanţă: strânge probe, audiază martori şi pronunţă verdicte. Ai discriminat sau n-ai discriminat. Iar Consiliul Naţional al Audiovizualului are puteri şi mai odioase: poate închide posturi de radio şi TV. Practic, toate instituţiile care iau decizii în baza unor proceduri care seamănă cu cele judiciare se vor încadra în categoria tribunalelor extraordinare. Dar nu este aşa. Toate aceste instituţii au atribuţii administrative care pot fi contestate ulterior în instanţele de judecată clasice. Prin urmare, ultimul cuvânt îl are, ca şi în cazul CNSAS, un tribunal legal constituit, iar justiţia se realizează în interiorul unei săli de judecată, nu în afara ei, aşa cum sugerează viclean judecătorii Curţii Constituţionale. Ei au speculat de fapt lipsa unei definiţii clare în literatura de specialitate. De aici porneşte totul. Prin urmare, şi-au impus propria definiţie, mânaţi de interese particulare sau politice. Când vorbim de instanţe extraordinare ne gândim la tribunalele poporului, la justiţia sovietică, la khmerii roşii, la eşafodul înfiinţat ad-hoc, la instanţe arbitrare care ocolesc total dreptul comun şi impun, în mod arbitrar, o sentinţă. Cam pe aici. Dar instituţiile enumerate mai sus nu se încadrează în categoria tribunalelor extraordinare interzise de legea fundamentală, deoarece ele nu pun în pericol statul de drept şi nici nu ocolesc sistemul clasic de justiţie.
Judecătorii Curţii au mai comis un abuz, înţeleg de la specialiştii în drept, declarând neconstituţională întreaga Lege Ticu, deşi treaba lor era să judece doar acele articole sesizate de Dan Voiculescu şi, eventual să întoarcă legea în Parlament pentru a fi pusă în acord cu decizia Curţii. De ce n-au procedat aşa? Pentru că interesul lor era să spulbere întreaga instituţie, nu să-i găsească mici bubiţe neconstituţionale reparabile în Parlament.
Astfel, Curtea şi-a depăşit atribuţiile, luându-şi în mod arbitrar puterea de a judeca o lege întreagă. Or, Curtea nu are, potrivit Constituţiei, drept să se autosesizeze. Excesul de zel are însă o explicaţie care a devenit loc comun în ultimele zile: judecătorii Curţii, jumătate foşti membri PSD sau activişti PCR, au salvat trecutul securist şi comunist de la descompunerea totală. Au decis anihilarea "elementelor răsculative", cum i-a numit în 2002 judecătorul Ion Predescu pe trei dintre reprezentanţii Colegiului, pe vremea când era senator PSD şi se lupta încă de atunci prin Parlament împotriva funcţionării CNSAS. Au dovedit, printr-o demonstraţie de forţă, că adevărata putere se află, după 18 ani de democraţie, în mâinile lor, nu "la elementele răsculative".

Da, responsabili de restaurarea statului iliescian, imprevizibil şi abuziv, judecătorii Curţii trebuie să plece. Da, nici când au pronunţat verdicte pro-Băsescu n-au fost mai buni, dar cel puţin funcţiona prezumţia de obiectivitate neavând un interes direct în cauzele judecate. Da, a fost o greşeală credibilizarea unei instanţe născute din mama securitate şi tatăl partid. Da, Călin Popescu Tăriceanu va mai încerca să pună mâna pe arhivă ca să joace şi el mai dur în alegerile din 2008. Da, dar ce putem face? Putem, dar ne este mai comod să ne tot plângem şi să cârtim apoi de pe margine că lumea nu iese în stradă.