Începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstiţiului de iarnă - care înseamnă „soare nemişcat". El este legat de mişcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezintă consecinţa mişcării reale a Pământului în jurul Soarelui. 

La momentul solstiţiului de iarnă, Soarele se afla în emisfera australă a sferei cereşti, la distanţa unghiulară maximă de 23 grade 27 minute sud faţă de ecuator, el efectuând mişcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit tropicul Capricornului. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor. Începând de la data de 22 decembrie, durata zilelor va creste continuu, iar cea a nopţilor va scădea în mod corespunzator, astfel că în această zi avem cea mai scurtă zi şi cea mai lungă noapte a anului. Cea mai veche referinţă scrisă despre o sărbatoare ce marca reîntoarcerea soarelui (solstiţiu) a fost găsită în antichitate, în Mesopotamia. Sărbatoarea, care ţinea 12 zile, avea drept scop să-l ajute pe zeul Marduk sa îmblânzească monştrii haosului pentru încă un an. Potrivit cercetărilor în domeniu, pietrele de la Stonehenge (Marea Britanie) datează, cu aproximaţie, din 2050 î.Hr. şi se presupune că au fost astfel poziţionate încât lumina soarelui la apus, la data solstiţiului de iarnă să cadă într-un fel anume.