Măcar noi, orădenii lui, să-i cinstim memoria acasă, în urbea lui părintească. Şi să ne bucure că-l mai putem vedea zilnic în picioare, ca aievea. Cine, mai mult ca el, avusese grijă de antecesorii noştri? Reciproca îndatorire ne revine nouă, urmaşilor lor, în virtutea unei minime solidarităţi între generaţii. Vă place cum arată statuia lui? Acizii din excrementele de pasăre au acţiuni corozive asupra pietrei de Viştea, din care este sculptată. Cum va arăta generaţiilor următoare? Sau doreşte cineva desfigurarea ei? Vor trece generaţii şi nu va mai apărea un nou Mircea Ştefănescu. Sau se aşteaptă îngheţul, ca acţiunea lui cumulată cu cea a umezelii şi a acizilor să grăbească distrugerea? Urmăreşte probabil, cineva, reintrarea efectelor anului 1940 asupra memorialelor orădene. Acum 125 de ani, a existat Societatea de Înfrumuseţare a Oradiei. De atunci s-a completat împlantarea cu arbori a tuturor străzilor de la gară până la cimitir. Ce a mai rămas azi din falnicele alei de tei, castani, platani, frasini, glădiţe şi salcâmi? Până şi perdeaua de nuci şi de plopi seculari s-a defrişat, lăsând golaşe şi malurile Crişului. În locul unui râu pitoresc şi atrăgător, apare un canal banal şi cenuşiu. Fie-vă milă, domnilor, măcar de bietul Gojdu! S.O.S.! De maximă urgenţă!