În 1896, episcopul unit de Oradea, Mihail Pavel, ridica la Beiuş o impozantă clădire în care urma să funcţioneze Şcoala civilă greco-catolică de fete. Urmaşul său, Valeriu Traian Frenţiu, a adăugat edificiului încă un etaj, în 1930, iar în anul 1938 construieşte încă un corp de clădire, cel cu parter şi un etaj, în continuarea primului. Ctitoria celor doi vlădici vrednici de pomenire a completat imaginea de urbe a şcolilor pe care Beiuşul o avea încă de atunci. Cele două imobile de pe Calea Bihorului, cu dependinţele şi terenurile aferente, au găzduit în anii postbelici o casă de copii, a cărei denumire s-a schimbat, în perioada post-decembristă, în Centru de Plasament. În toţi aceşti ani, aproape o sută, indiferent de destinaţie, clădirile au slujit copiilor, educaţiei şi îngrijirii lor, iar comunitatea sau proprietarii clădirilor au avut grijă ca acestea să se afle într-o bună stare de funcţionare, mai ales că imobilele au o importanţă dublă pentru urbe: sunt parte a tradiţiei culturale beiuşene, pe de o parte, şi sunt două monumente arhitectonice de referinţă pentru oraş. După anul 2000, în contextul aplicării legislaţiei privitoare la retrocedarea bunurilor abuziv confiscate de comunişti vechilor proprietari şi al restrângerii treptate a activităţii centrelor de plasament în forma lor macro-centralizată, ctitoriile episcopilor Mihail Pavel şi Valeriu Traian Frenţiu au revenit Bisericii greco-catolice, mai precis Episcopiei Române Unite cu Roma de Oradea. După cum declara Gheorghe Hora, directorul Centrului de Plasament Beiuş, la 5 august 2001, între Direcţia Judeţeană pentru Protecţia şi Drepturile Copilului Bihor şi Episcopia greco-catolică de Oradea a fost încheiat un protocol prin care prima instituţie menţionată preda celeilalte un corp de clădire şi terenul aferent (5.450 mp, din totalul de 9.150 mp). Pentru spaţiul în care continua să funcţioneze Centrul de Plasament, părţile au semnat, în aceeaşi zi, un contract de comodat. Mutarea efectivă a Centrului de Plasament din spaţiile care făceau obiectul protocolului amintit a avut loc abia în toamna anului 2002, când, după spusele directorului Hora, clădirile predate se aflau în stare relativ bună şi erau funcţionale, fapt confirmat şi de părintele Ioan Mada, protopopul greco-catolic de Beiuş. Pentru a respecta voinţa înaintaşilor, Episcopia greco-catolică de Oradea a căutat să menţină destinaţia de instituţie de învăţământ a acestor clădiri, motiv pentru care, la mijlocul anului 2003, între episcopie şi Universitatea orădeană a fost încheiat un contract de comodat prin care aceasta din urmă se angaja să folosească edificiile de pe Calea Bihorului ca sediu al unui puternic centru de învăţământ superior. De atunci a trecut aproape un an şi nimic bun nu s-a întâmplat cu clădirile fostului Centru de Plasament! Ba, din contră, acestea se ruinează pe zi ce trece, de nepăsarea celor care le au în administrare, profitând unii cu un spirit "mercantil" mai dezvoltat, care au furat de acolo tot ce se putea fura, de la obiecte de mobilier şi geamuri, până la pardoseli, tâmplărie, ţevi sau corpuri de iluminat! Dezastrul e deplâns de toţi, cei care, de-a lungul timpului, s-au implicat în bunul mers al lucrurilor de aici, însă, atunci când întrebi cine e de vină, fiecare arată spre ceilalţi! Directorul Gheorghe Hora spune că, în ultimii ani, înainte de predarea spaţiilor în cauză, acolo se făcuseră ample lucrări de modernizare, activitatea fiind desfăşurată în module cu câte 4-6 copii, module dotate cu toate cele necesare într-o locuinţă. Cât despre starea de degradare de acum, Hora afirmă că o cauză a fost şi cazarea, în repetate rânduri, a unor echipe de muncitori în aceste clădiri, ca, de pildă, a celor care au ridicat biserica greco-catolică din oraş. Hora declară că muncitorii ar fi devalizat clădirile, vânzând tot ce se putea şi refuză categoric să creadă că şi unii dintre copiii instituţionalizaţi ar fi avut vreun rol în acest jaf la drumul mare, directorul Centrului de Plasament Beiuş îndoindu-se că aceşti minori au avut forţa şi ustensilele necesare demontării şi transportării unor calorifere sau sobe de teracotă! Pr. Ioan Mada a precizat, la rândul său, că imobilele nu au putut ajunge într-o stasre atât de avansată de degradare în scurtul răstimp dintre momentul preluării şi cel al predării acestora Universităţii Oradea, mai ales că, imediat după retrocedarea la care a procedat DJPDC Bihor, spaţiile au fost închise şi trecute în conservare. Părintele Mada a mai declarat că, neliniştiţi de situaţia alarmantă de la Beiuş, reprezentanţii episcopiei i-au contactat pe cei ai beneficiarei contractului de comodat din 2003, adică Universitatea orădeană, cei din urmă motivându-şi "amorţeala" investiţională prin lipsa fondurilor! Şi uite cum, unele dintre monumentele arhitectonice ale unei urbe renumite tocmai prin şcolile ei se prăpădesc sub ochii noştri, deşi valoarea acestor edificii a fost recunoscută unanim de comunitate prin amplasarea unor plăci memoriale pe faţada imobilelor în cauză! Dincolo de plăcile comemorative şi de faţade începe, însă, dezastrul! Vorba ceea: "În afară-i vopsit gardu`, înăuntru-i leopardu`!"