După prima zi de ianuarie, anul viitor, România primeşte retrospectiv certificat de naştere european, împărtăşind destinul unei familii din care a făcut parte întotdeauna, indiferent pe ce drumuri a umblat. Viaţa românilor a fost marcată de la origini de un sentiment acut al singurătăţii. Nicolae Iorga vorbeşte undeva despre urmaşii romanilor care, după retragerea aureliană din Dacia, stăteau cu ochii lipiţi de orizont sperând să vadă întoarcerea legiunilor Cetăţii Eterne. Şi n-au venit, aşa cum n-au venit, mai recent, nici americanii… Dar aşteptarea sterilă şi milenară a creat complexe identitare şi alienări de copil abandonat la uşa maternităţii Istoriei. Pentru propriul confort sufletesc, am convertit inferioritatea în superioritate. Popor latin înecat în marea slavă, neam urgisit să stea la răspântia marilor imperii, a fost însă, prin ani, pavăză creştinătăţii şi scut împotriva barbariei răsăritene şi orientale. Şi după aderare rămânem ţară de graniţă, dar nu ne mai apărăm propria izolare, ci un viitor în care suntem alături de alţii. Deşi deveniţi, cu acte, cetăţeni ai Europei, ne va lua, probabil, o vreme să ne dumirim ce ni se întâmplă şi să scăpăm de frica atavică, atât cât o mai percepem. La 2 octombrie, preşedintele Traian Băsescu evoca solitudinea paradoxală cu care ne vom confrunta: "Ştiţi care este marea noastră dramă după 1 ianuarie 2007? Şi asta este marea mea îngrijorare. Că rămânem singuri, atât de singuri cum n-am fost niciodată". Temerile prezidenţiale sunt nejustificate. De fapt, Bruxelles-ul rămâne cu ochii pe noi şi ne va monitoriza la fel de exigent, până ce vom vom dobândi, firesc şi deplin, ticurile şi tabieturile democratice. Poate nu conştientizăm plenar, dar aşteptarea s-a încheiat. Scepticii vor spune că ne integrăm într-un azil de bătrâni, amirosind a naftalină şi tămâie şi ameninţat de grădiniţa chineză sau de ospiciul extremismului islamic. Când timpul va impune însă trecerea vămilor spre altceva nu vom sfârşi doar ca români, ci şi ca europeni. Nu mai suntem singuri …