România a pierdut definitiv la Centrul Internațional de Soluționare a Diferendelor cu privire la Investiții (ICSID) de la Washington, după ce tribunalul arbitral i-a respins cererea de anulare a unei decizii prin care era obligată la plata unor despăgubiri în cuantum de aproximativ 42 de milioane de euro, plus cheltuieli de judecată către investitori în energie regenerabilă LSG Building Solutions. Decizia a fost luată la 18 februarie de un comitet ad-hoc al ICSID.

Conform surselor media (Mediafax, economica.net) statul român plătise deja, în mai 2024, aproximativ 51 de milioane de euro, sumă care include despăgubirile, cheltuielile de judecată și dobânzile aferente.

România aplică selectiv obligațiile internaționale: plătește când vrea și tergiversează când nu-i convine.

România pare să aplice legea internațională selectiv, cu două măsuri diferite, în funcție nu de obligațiile asumate, ci de conjuncturi greu de explicat.

Problema României nu e una de interpretare juridică. Statul român are o problemă de voință - și, mai grav, caracter institutional și de responsabilitate.

Cea mai recentă decizie ICSID, comitetul ad-hoc a reconfirmat că statul român este obligat să plătească peste 42 de milioane de euro plus dobânzi și cheltuieli de judecată investitorilor în energie regenerabilă de la LSG Building Solutions Gmbh, Hotărârea Tribunalului arbitral din 20.02.2024 ramânând valabilă.

S-a statuat astfel, încă odată, că România trebuie să-și respecte obligațiile internaționale pe care și le-a asumat în baza tratatelor internaționale ratificate (în acest caz Convenția ICSID).

Doar că autoritățile statului, deși le cunosc, aleg să le respecte selectiv.

 

Când statul vrea…poate

Există deja precendente în care România a executat fără prea multă ezitare hotărâri ICSID, precum Awdi – achitat în 2015, Gavazzi - achitat integral în 2019 sau de dată mai recentă - LSG Building (2024), în care statul demonstrează că poate acționa atunci când există voință.

În cazul LSG Building Solution, în cadrul Memorandumul întocmit de Ministrul de Finanțe și adresat premierului Marcel Ciolacu în 2024 se confirmă explicit obligația statului de a plăti rapid pentru a evita acumularea de penalități și a proteja credibilitatea României în fața investitorilor străini.

În acest context, Guvernul a propus suplimentarea bugetului de stat cu sumele aferente.

Când statul nu vrea, inventează pretexte. Nota de plată tot mai mare.

În alte cazuri însă, statul tergiversează ani de zile, invocă pretexte, refuză executarea, caută soluții administrative aberante pentru a evita plata și generează litigii costisitoare, chiar dacă știe că sunt fără șanse de succes.

Este și cazul Deciziei ICSID în cazul Micula, care datează din 2013. De atunci, România a evitat plata integrală, generând penalități enorme și executări internaționale. În plus, această abordare transmite și un semnal profund negativ: România nu este un partener predictibil și de încredere.

Reamintim că în decembrie 2013, tribunalul arbitral ICSID (Banca Mondială) a obligat România să plătească peste 376 milioane lei, plus dobânzi, investitorilor suedezi afectați de modul în care Guvernul României din 2005 a decis să elimine pur și simplu facilități economice, dar fără să elimine și obligațiile corelative ale investitorilor, care au rămas captivi în zona defavorizată pentru 20 de ani. Hotărârea ICSID era definitivă, executorie și obligatorie internațional. România, prin ratificarea Convenției ICSID încă din 1975, se angajase solemn să respecte astfel de decizii.

Refuzul României de a-și respecta de bună voie obligațiile impuse prin Convenția ICSID  a dus la inițierea de proceduri de executare silită în mai multe jurisdicții. Astfel, în data de 19 septembrie 2019, Curtea Districtuală din Districtul Columbia (United State District Court of the Columbia District) a dispus recunoașterea și executarea imediată a hotărârii arbitrale stabilind totodată că România datorează debitul de 356.439.729 USD plus dobânzi (ROBOR+5% compusă la 3 luni, care, la un calcul sumar se ridică la aproximativ 70 milioane USD, în creștere anual).

Ce este deosebit de grav este că nesocotirea hotărârii Curții Districtuale din SUA a făcut ca, în data de 20 noiembrie 2020, Curtea Districtuală americană să aplice sancțiuni semnificative României și anume, o sancțiune de 25.000 USD/săptămână pentru prima lună, urmând a se dubla la fiecare 4 săptămâni, fără a depăși 100.000 USD/săptămână, până când România își îndeplinește obligațiile. În baza acestei hotărâri de sancționare, Curtea Districtuală din SUA a stabilit deja aplicarea de sancțiuni pentru suma totală de 15,2 milioane USD, al cărui cuantum se mărește în fiecare zi. Și asta pe lângă dobânzile exorbitante pe care trebuie să le plătească.

Iar aceasta Hotarâre şi obligațiile aferente rămân valabile independent de anularea sau menținerea Deciziei Comisiei europene emise în acest caz, statul român nu o poate eluda.

 

Tratament arbitrar și injust. Funcționarii fără răspundere?!

Diferența de tratament între creditori ridică o problemă de fond: pe ce criterii decide statul roman când respect legea și când nu?

Nu există o justificare transparentă pentru această selecție. Dincolo de particularitățile juridice ale fiecărui caz, vorbim despre o aplicare inconsistentă a acelorași obligații internaționale. În esență, statul ajunge să discrimineze între investitori: unii își primesc bani, alții sunt obligați să lupte ani de zile și să fie hărțuiți pentru drepturile lor.

Deciziile nu aparțin unui „stat” abstract, ci unor funcționari concreți care trebuie să răspundă pentru consecințe.

Un stat care aplică legea selectiv nu mai este stat de drept sau un partener de încredere.

Mai grav însă, această conduită nu rămâne fără consecințe strategice. România aspiră la aderarea la OECD - un club al statelor dezvoltate în care respectarea angajamentelor internaționale nu este negociabilă, ci o condiție de bază. Or, un stat care execută selectiv hotărârile arbitrale internaționale și tratează obligațiile asumate ca pe opțiuni conjuncturale riscă să-și submineze propria credibilitate în acest proces. Aderarea nu înseamnă doar reforme pe hârtie, ci și comportament instituțional predictibil și respectarea dreptului internațional. Iar din acest punct de vedere, România transmite exact semnalul greșit.

Aceste riscuri au fost semnalate recent și în presa internațională, analiștii străini atrăgând serioase semnale de alarmă. (EU Plays a Dangerous Game, Romania Defies U.S. Courts | Newsmax.com).

În acest context, este absolut iresponsabil din partea unor reprezentanți statali sau lideri de partide politice să incite la nerespectarea unor obligații internaționale clare. Nu putem să nu ne întrebăm ce soluție au aceștia: ignorarea convențiilor internaționale? Transformarea statului într-un debitor recalcitrant, bun doar de pus la colț în instanțele internaționale?

Sau, mai simplu spus, își asumă cineva consecințele reale ale acestor atitudini - penalități exorbitante, executări silite în străinătate și compromiterea credibilității României?

Dincolo de orice retorică politică ieftină, realitatea este una singură: obligațiile internaționale nu dispar dacă le ignori. Ele doar devin mai scumpe!

Astfel, România riscă să devină exemplul clasic de inconsecvență instituțională - iar nota de plată o vom achita cu toții.