După pârjol, potopul Anul acesta, România a fost vopsită ca un papagal. I s-a pus pe frunte, succesiv, eticheta galbenă, portocalie şi roşie. Fiecare, un cod de avertizare, anunţând pierderi umane şi materiale. Pericolul a venit fie de la soarele arzător, fie de la ploia torenţială şi râurile revărsate, şi pentru că nu era destul, timp de două zile am fost puşi pe jar de rătăcitorul nor cu fosfor ucrainean. În faţa dezastrelor naturale, oameni de rând şi autorităţi ne-am dovedit neputincioşi. În cel mai bun caz, am organizat o procesiune religioasă de invocare a ploii, metodă patentată de strămoşii noştri din Evul Mediu. Nimeni nu poate fi învinovăţit de capriciile meteorologice. E vorba de o vină colectivă, numită poluare, care se răsfrânge asupra întregului glob. Ironia face ca România să suporte repercusiuni severe pentru o vină pe care o poartă mai puţin decât alţii. Ştim prea bine că, în general, nu reuşim să îndeplinim toate sarcinile care ne revin şi, din fericire, nu am făcut excepţie de la acest caz. Am "eşuat" în a ne îndeplini cota de poluare alocată, pe care o putem vinde altor ţări cu industrii mai înfloritoare. Dacă sectorul secundar "e sublim, dar lipseşte aproape cu desăvârşire", naţie de agricultori, ne mândrim cu sectorul primar. Seceta şi acum inundaţiile, urmări ale degradării mediului, ne lovesc acolo unde ne doare mai tare. Culturile sunt mai uscate ca florile de pai, iar ploile promit să le transforme, aşa pârjolite cum sunt, în nuferi plutitori. S-a dovedit, dacă mai era nevoie, că România nu are sisteme de irigaţii, ci ţevăraie descompletate, aruncate pe câmpuri. Încheierea unui contract de reparare şi furnizare a apei s-a arătat a fi un interminabil drum de la Ana la Caiafa. Atât de lung încât apa i-a luat-o înainte despăgubirii date de Ministerul Agriculturii pentru culturile arse de secetă. Cu banii aceştia puţini în buzunarul agricultorului şi recoltele distruse, ne îndreptăm spre un preţ record al cerealelor. Dacă în materie de maxime termice nu am învăţat nimic din experienţa anului trecut, în materie de inundaţii ar trebui să avem o experienţă mai vastă. Spun "ar trebui" pentru că, de fapt, nu avem. Sigur că la precipitaţii record şi rupere de nori, oricare baraj sau sistem de canalizare e supus unui test dificil. Din păcate, canalizarea în mediul rural e rara avis în "România mereu surprinzătoare". Iar mahalalele bucureştene arată mai rău ca un sătuc de munte. Două zile de ploaie au fost suficiente pentru ca oraşe precum Bucureşti şi Constanţa să concureze cu Delta Dunării. Să fie o strategie pentru a atrage turiştii? Mai degrabă e ghinionul de a avea un primar care vinde borduri din China, nu ţevi. Clima se schimbă şi acest fapt este o realitate inevitabilă. Veneţienii şi-au construit oraşul pe trunchiuri de copac, terenuri mlăştinoase au fost desecate, s-au inventat rachete pentru grindină. Nu mai putem închide ochii, spunându-ne că dezastrele nu se vor repeta, nu mai putem cerşi mila naturii, nu mai putem ridica ochii spre cer spre un Cel de Sus care "îţi dă, dar nu îţi bagă în sac".