22 decembrie 1989 Încă înainte de ora 7.00 Nicolae Ceauşescu a aflat că muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei se îndreaptă spre centru. Dar nu toţi veneau organizat. Unii au plecat direct din fabrică după ce au aflat despre represiunea din noaptea precedentă, dar majoritatea bucureştenilor au format grupuri mici care s-au alăturat coloanelor ce mergeau în centru, la locul crimelor. Ceauşescu i-a convocat pe Bobu, Dincă şi Barbu Petrescu, primarul general al Capitalei şi le-a ordonat să oprească venirea bucureştenilor în centru. Dincă şi Petrescu de-abia reuşiseră, numai ei ştiau cum, să-i potolească pe manifestanţii din ziua precedentă şi făcuseră şi curăţenie în urma lor. Coloanele nesfârşite din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August“, Republica, care se îngroşau pe drum se îndreaptă însă, într-o tăcere solemnă şi cu steagurile fără stema R.S.R., spre centrul oraşului. Barajele care împiedicau accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile. Caldarâmul spălat de sânge în timpul nopţii e din nou ocupat de demonstranţi. Cu puţin înainte de orele 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul C.C. al P.C.R., a prezidat şedinţa (ultima!) C.P.Ex, una dintre cele mai scurte şedinţe ale conducerii P.C.R.-iste. El a anunţat atunci că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi s-a hotărât să instituie starea de necesitate în întreaga ţară. Despre generalul Vasile Milea, care se împuşcase cu câteva zeci de minute în urmă, în chiar sediul C.C., Nicolae Ceauşescu afirma cu mânie că a fost un trădător căruia i se datorează starea critică la care se ajunsese. Convins că va avea de luptat pentru a-şi apăra poziţia, dictatorul i-a întrebat pe cei prezenţi la şedinţă dacă sunt dispuşi „să lupte“. Ultima şedinţă din cariera lui Ceauşescu s-a încheiat cu o ultimă aprobare „în unanimitate“ a dorinţelor sale. Fiecare dintre cei prezenţi a răspuns: „Luptăm!“. Această ultimă unanimitate i-a dat însă dreptul la săvârşirea de crime împotriva poporului său pe care, de altminteri, l-a proslăvit de la primul discurs rostit până în faţa plutonului de execuţie. Instituirea stării de necesitate La ora 10.00 şi câteva minute, postul naţional de radio anunţa instituirea stării de necesitate în întreaga ţară, printr-un decret semnat de Ceauşescu. Cetăţenii - conform decretului - nu aveau voie să se întrunească în grupuri mai mari de 5 persoane. La acea oră în centrul Bucureştiului se aflau însă sute de mii de persoane. După mai puţin de jumătate de oră, la radio s-a transmis din nou decretul pentru introducerea stării de necesitate la care s-a adaugat ştirea sinuciderii lui Vasile Milea etichetat drept „trădător de ţară“. La C.C. al P.C.R. Nicolae Ceauşescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situaţia. Apare cu suita în balconul sediului C.C. al P.C.R. şi încearcă să se adreseze copleşitorului număr de oameni adunaţi, pentru prima oară din proprie iniţiativă, în Piaţa Palatului. La primul semn că vrea să-şi înceapă încă una din cuvântările sale, un val uriaş de dezaprobare şi mânie îl loveşte din plin şi-l ţintuieşte în aceeaşi poziţie ca la mitingul din ziua precedentă. Instinctul de conservare îl face să se retragă în grabă, împreună cu suita. Demonstranţii au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul. Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au urcat în liftul de serviciu pentru a ajunge pe acoperişul clădirii unde, în partea dreaptă, pe terasa corpului C, aterizase un elicopter alb. Manifestanţii urcă etaj după etaj în căutarea soţilor Ceauşescu. Liftul cu cei doi conducători s-a blocat undeva la etajele superioare, dar ei au fost scoşi din captivitate şi urcaţi în elicopter în compania lui Emil Bobu şi Manea Mănescu. Maestrul de ceremonii al momentului a fost generalul de armată Victor Atanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării naţionale. Întors de câteva ore de la Timişoara, acesta nu dorea, probabil, să fie implicat în represiunea ce se pregătea şi, crezând că poate să rămână deoparte, a apelat la serviciile unui medic pentru a-i pune un picior în ghips. Dar cum Vasile Milea dispăruse, iar Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul armatei. Nicolae Ceauşescu i-a ordonat să vină la C.C. După ora 11.00, aflat în exerciţiul funcţiunii, Victor Stănculescu a ordonat ca armata să se retragă în cazărmi, iar după câteva minute, i-a raportat dictatorului că Piaţa Palatului este invadată de mulţime. Ceauşescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piaţa. Tot Victor Stănculescu a întărit ordinul prin care a fost chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soţii Ceauşescu din clădirea C.C.al P.C.R. (Unii martori ai acelor evenimente spun că, la despărţirea afectuoasă de cei doi conducători, Elena Ceauşesecu i-ar fi şoptit:„Victoraş, să ai grijă de copiii!“). Primul popas al fugarilor a fost Snagovul, unde Ceauşescu spera să stabilească nişte legături salvatoare. După ce i-a abandonat pe Bobu şi Mănescu (la despărţire Manea Mănescu i-a sărutat mâna lui Ceauşescu), soţii Ceauşescu s-au urcat din nou în elicopter şi i-au ordonat pilotului să-i ducă spre Târgovişte. Speriat de misiunea ce-i revenise, Vasile Maluţan i-a debarcat înainte de Titu, sub pretextul că, reperaţi de la sol, pot fi oricând doborâţi. După ce au reuşit să captureze un automobil Dacia, aparţinând doctorului Nicolae Deca din Găeşti, cei doi au comandat să fie duşi la Târgovişte, iar şoferul s-a supus ordinului. Maşina s-a defectat însă, astfel că, în comuna Văcăreşti, au oprit o altă Dacie, al cărei proprietar, Nicolae Petrişor, i-a condus şi i-a lăsat la Institutul pentru Protecţia Plantelor din Târgovişte, unde după nici o oră (15,30) au sosit două maşini ale miliţiei care i-au preluat pe cei doi şi i-au dus, sub stare de arest, la o unitate militară din oraş. Momentul suprem al eliberării După decolarea elicopterului de pe acoperişul sediului C.C. al P.C.R. mulţimea din Piaţa Palatului a simţit că acela este momentul eliberării ţării la care nu îndrăzniseră niciodată să spere. Oamenii plâng, scandează, se îmbrăţişează, îşi fac daruri, trăiesc una din acele clipe de graţie pe care istoria le oferă foarte rar popoarelor. În acelaşi timp, se îndreaptau spre sediul Televiziunii, grupuri de revoluţionari care au pătruns în incintă fără să întâmpine opoziţie. În studioul 4, unde se afla Teodor Brateş, redactor-şef adjunct la „Actualităţi“ a intrat actorul Ion Caramitru însoţit de un grup de manifestanţi. În jurul orei 13.00, acesta apare pe post şi rosteşte câteva cuvinte, spre uimirea tuturor celor care-l ascultă şi care erau obişnuiţi cu altfel de programe şi de discursuri: „Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu am reuşit să ajungem la Televiziune. În faţa noastră se află eroul nostru Mircea Dinescu. Priviţi-l, ascultaţi-l pe Mircea Dinescu“. Mircea Dinescu, scăpat în aceeaşi zi din arestul la domiciliu, spune câteva cuvinte, profund marcat de momentul pe care-l trăia: „Peste 10 minute vom da un apel către populaţie. Să nu uităm pe Dumnezeu. Dictatorul a fugit. Armata e cu noi, poporul e cu noi. Ministerul de Interne să ordone întoarcerea în cazărmi. Am învins!“. Din acel moment Televiziunea Română, rebotezată Televiziunea Română Liberă transmitea, cu scurte pauze, informaţii despre evenimentele importante petrecute (chiar şi nepetrecute) în ţară. Atunci când la Târgovişte Elena şi Nicolae Ceauşescu, abia arestaţi, se familiarizau cu noua lor situaţie, la Bucureşti, Constantin Dăscălescu, rămas în clădirea C.C., iese în balcon, anunţa că este „de partea poporului“ şi că intenţionează să formeze un nou guvern. A fost huiduit la fel de energic ca şi Ceauşescu, în urmă cu câteva ore. Constantin Dăscălescu revine la microfonul din balcon pentru a-şi da demisia. Ca să nu se expună huiduielilor mulţimii, Ilie Verdeţ a încercat să formeze şi el un guvern „dar fără Dăscălescu“‚ în interiorul clădirii. A reuşit să reziste ca prim-ministru aproximativ 20 de minute. Cuvântările din balcon continuau. Voinea este numele primului general de armată care a asigurat poporul că armata este de partea lui. Intră în scenă şi Petre Roman, unul dintre revoluţionarii care au ştiut că nu trebuie să rămâi în stradă după ce ţi-ai pus viaţa în primejdie pentru victoria Revoluţiei. La câteva ore de la fuga Ceauşeştilor, Televiziunea Română Liberă anunţa constituirea unui nou organism al puterii - Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.) - care „grupează toate forţele sănătoase ale ţării“, după cum spunea chiar Ion Iliescu, şi al cărui scop este „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român“. Din Consiliul de conducere al F.S.N făceau parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitan Mihail Lupoi, general Voinea, căpitan de rangul I Emil Dumitrescu, Vasile Neacşa, Cristina Ciontu , Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negriţiu, Gheorghe Manole, Vladimir Ionescu, Adrian Sârbu, Constantin Cârjan, Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, şi „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă”, Ion Iliescu. Ion Iliescu este cel ales să transmită la posturile de radio şi televiziune „Comunicatul către ţară al Consiliului F.S.N.“ care constituia o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România. F.S.N. şi platforma-program care îl reprezintă au apărut din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ştefan Guşă, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan ş.a. Întâlnirea acestor persoane, unele nume noi, altele bine cunoscute de multă vreme, a avut lor în sediul C.C. al P.C.R., a fost filmată, iar stenograma discuţiilor a fost publicată în presă după câteva zile. Înainte de încheierea în favoarea F.S.N a scurtei lupte pentru putere s-a produs o surpriză care a dovedit că înlăturarea unui tiran comunist nu se poate face uşor. Forţe considerate ca susţinătoare ale vechiului regim (botezate spontan „terorişti“) au deschis focul asupra mulţimii de pe străzi şi au atacat punctele vitale ale vieţii social-politice: Televiziunea, Radioul, Casa Scânteii, spitalele, Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Telefoanelor, Universitatea, Piaţa Palatului, M.Ap.N., sediul C.C. al P.C.R., Palatul Republicii, aeroporturile Otopeni şi Băneasa, Centrala telefonică şi Poşta din Drumul Taberei. Postul de televiziune emitea neîncetat, oricine credea că are de comunicat ceva naţiunii era primit, cu excepţia activiştilor de partid şi a lucrătorilor Securităţii, categorii supuse, la acea oră, oprobiului public. Unii dintre aceştia s-au strecurat însă atât la Televiziunea publică, cât şi în structurile FSN. Angajaţii Televiziunii îşi mărturiseau regretul de a fi fost obligaţi ani la rând să transmită minciunile propagandei comuniste şi promiteau să slujească în viitor doar adevărul şi să apere Revoluţia română. Unul dintre prezentatori, George Marinescu, primeşte ulterior de la actorul Victor Rebengiuc un sul de hârtie igienică, fiind îndemnat de actor, în direct pe postul naţional de televiziune, să se şteargă la gură de toate laudele care le-a adus, ani la rândul, lui Ceauşescu. Nicu Ceauşescu, insultat, ironizat şi îmbrâncit Una dintre capturile de lux ale revoluţionarilor (mai fuseseră arestaţi în sediul C.C. al P.C.R. şi Ion Dincă, Constantin Dăscălescu şi Tudor Postelnicu) a fost fiul dictatorului, Nicu Ceauşescu, adus în studioul 4 al Televiziunii în postură de arestat. Puţin după momentul arestării, la una dintre intrările din Bucureşti fusese rănit de un tânăr printr-o lovitură de cuţit, gestul fiind unul de mânie activă faţă de odrasla dictatorului, răsfăţată cu funcţii şi onoruri. Deşi paralizat de frică, uimit de situaţia în care se află, Nicu Ceauşescu a încearcat să spună câteva cuvinte, dar i s-a răspuns că lumea e sătulă de cât au vorbit, el şi ai lui, în cei 25 de ani. Este insultat, ironizat, îmbrâncit. După ce pe scena Revoluţiei române (transmise în direct) au apărut şi teroriştii, televiziunea le-a acordat prioritate absolută, contribuind la apariţia psihozei legate de aceste fiinţe malefice şi misterioase prezentate ca nişte extratereştri care ameninţau, în numele dictatorului, cu distrugerea prin atentate, gloanţe, diversiuni, incendii, otrăvire a apelor etc. şi care aveau o forţă fizică şi psihică neobişnuită, erau fanatizaţi şi chiar drogaţi, cruzi şi bine antrenaţi, dotaţi cu cele mai sofisticate arme şi mijloace de luptă şi chiar cu o vestimentaţie impenetrabilă. (va urma)