„Cum saltă păsărica din ram în ram voioasă,

Şi vesel ciripeşte, şi zboară-n sus şi-n jos,

Când dulcea primăvară cu faţa sa frumoasă

Apare, coperită cu văl de flori pompos,

Aşa inima-mi saltă de-o dulce bucurie

Şi frageda mea liră resună-n vesel cânt

La a voastră fericire, ce astăzi vi se îmbie,

La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ.

 

Şi cum să nu mă bucur şi eu şi-orice Român,

O! Fraţi de-acelaşi sânge! Ai Romei strănepoţi!

Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân,

Şi cum să nu esalte voioşi Românii toţi,

Când orizontul vostru de nori acoperit,

De-odată înseninează şi-n loc de nori apare

Pe el cu voioşie un soare strălucit,

De-a cărui raze calde fuge-orice supărare!

 

A soartei vitregie putu să ne dezbine,

Să fim trupeşte sevuli de-olaltă depărtaţi,

Dar inimile noastre şi sângele din vine

Nu sunt supuse soartei: noi v-am rămas tot fraţi!

Căci sângele în apă nicicând nu se preface,

Iar cel Român ce-i sânge măreţ de semizeu,

Orice fatalitate, orice rău să-l atace,

El nu degenerează... o ştie Dumnezeu!

 

De seculi noi gemut-am şi gemem tot mereu

Sub jugul soartei crude, ce, vai! ne-a rupt de voi!

Dar să pierim cu totul n-a vrut nici Dumnezeu,

Şi n-au putut să facă pătiţele nevoi;

Mai lunga suferinţă şi grelele necazuri

Ne fuseră chiar şcoală; ... în ea ne-am învăţat

A crede că Românul, în a furtunei valuri

Nu poate să apună, ca cel ce-a disperat.

 

Chiar vitrega-ne soartă şi cruda asuprire,

Ce-a noastră existenţă atât ameninţară,

Ne garantează o viaţă, o dulce fericire,

Pe care vom gusta-o, sperăm, cu timpul iară;

Sub multele necazuri, ce noi le suferirăm,

Orice altă gintă demult s-ar fi surpat,

Iar noi, cu toate acestea, sperând mereu trăirăm

Şi asta e virtute, ... că nu am disperat!

 

De-aceea triumful vostru, triumful libertăţii,

Ce v-a creat o viaţă, o soartă fericită,

Triumful confrăţirei, triumful dreptăţii,

Nespusa bucurie în noi de-aceea escită.

Deci vă urăm din inimi o dulce fericire

În seculi durătoare, iubiţilor confraţi!

Ci-n zilele plăcerii, voioşi de mulţumire,

Pe cei cu voi de-un sânge... Ah! Nu! Să nu-i uitaţi!

(1859 Ian.30)

G. Pagânul