Deznaţionalizarea românilor, teroarea şi asasinatele horthy-iştilor din anii interbelici au lăsat o rană în sufletele românilor, care nu se va vindeca niciodată. Autorităţile s-au concentrat cu obstinaţie asupra politicii de deznaţionalizare si maghiarizare a românilor, fiind întrebuinţat un larg evantai de mijloace specifice. S-a trecut la maghiarizarea numelor, concomitent cu atentate la libertatea cultului, prin convertiri religioase, distrugeri si profanări de lăcaşuri de cult, mergându-se până la rescrierea în formă maghiară a numelor româneşti de pe crucile din cimitire. Propaganda ultranaţionalistă, degradantă, s-a facut prin presă si publicaţiile guvernului şi ale organizaţiilor naţionaliste şi fasciste. Sute de români au fost hăituiţi, acuzaţi pe nedrept şi ucişi cu sânge rece de unguri. Unul dintre cei căruia elemente fasciste, nylaşiste, şoviniste, au vrut să-i şteargă numele de român, condamnându-l la moarte, aruncat în lagărele morţii de la Dakhau, este bihoreanul Ioan Şereş. "Cine s-a născut român, român să moară!" Născut în comuna Nojorid, satul Leş, judeţul Bihor, pe moşia unui grof ungur unde părinţii lui erau servitori, iar bunicul birjar, Ioan Şereş este una dintre multele victime nevinovate ale regimului ungar. S-a mutat în Oradea, împreună cu soţia şi cei trei copii, unde a cumpărat o prăvălie pe Calea Aradului, din dorinţa de a duce o viaţă decentă şi lipsită de griji materiale pentru copii săi. La prăvălia lui nea Ioane trăgeau mulţi români pentru că, în vremuri de restrişte, le mai sufla şi cuvinte de îmbărbătare. Avea o vorbă: "cine s-a născut român, român să moară." Şi pentru el, aşa a şi fost...După intrarea trupelor horthysto-fasciste în Oradea, a început procesul de maghiarizare a numelui românilor de aici, cei care refuzau acest lucru fiind aspru pedepsiţi. Ioan Şereş a fost arestat de către unguri pentru că a refuzat maghiarizarea, spunând la interogatoriu: "Eu sunt Şereş, român şi nu Seres, ungur." Patriotismul şi sinceritatea avea să le plătească, însă, cu lacrimi de sânge. "Mi-am văzut tatăl legat ca un criminal" Aşa a început calvarul familiei Şereş. Ioan a fost condamnat în anul 1942, printr-o sentinţă definitivă a Tribunalului Militar din Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare, fără să fie, însă, prezentate probe în acest sens. Lăsat acasă pentru puţin timp, a fost ridicat noaptea, din casă şi, după o judecată formală, a fost deportat, prima dată la Bekescsaba, în Ungaria, de unde a fost trimis în lagărul morţii. Au rămas în urma lui o soţie bolnavă şi trei copii, fără nici un sprijin şi fără ajutor. Fiul său, Radu Şereş, are acum 72 de ani, şi trăieşte în Oradea. Pe atunci, însă, era copil: " Aveam zece ani, când, într-o noapte, au venit la noi nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, cu banderole albe pe mâini, şi l-au luat pe tata ca să vorbească cu el. De atunci, l-am mai văzut o singură dată, cu cătuşe de fier la mâini şi la picioare, ca un criminal." Acasă, soarta celor rămaşi, nu avea să fie mai bună. Au fost daţi afară din locuinţa de pe Calea Aradului şi obligaţi să se întoarcă în satul Leş şi să supravieţuiască cu ceea ce bunicii le puteau oferi. Degeaba soţia lui Ioan, Ileana, s-a zbătut să intervină pe la autorităţile maghiare, să fie eliberat, pentru că nu avea nici o vină, totul a fost în zadar. Încă ne plângem strămoşii... În dorinţa de a reabilita memoria părintelui său, fiul lui Ioan Şereş, a înaintat un număr de nouă memorii autorităţilor maghiare şi încă vreo cinci în ţară, după 1990: "Nu mă interesează banii pe care aş putea să îi primesc. Vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat cu tatăl meu, de ce am fost atât de asupriţi?" Nu i-a fost însă făcută dreptate, autorităţile maghiare răspunzând: "condamnatul Ioan Şereş a suferit o pedeapsă în altă Românie, de pe atunci, în care, erau alte legi". Adică legi care au promovat cel mai deşănţat naţionalism şi şovinism, pregătind când pe ascuns, când făţiş, elemente de teroare. Lipsa de bani şi bătrâneţea îl fac pe Radu Şereş să nu mai poată continua toată această luptă în care, parcă, românii cer pe nedrept să afle unde le sunt îngropaţi părinţii. "O rană în sufletul românilor ce nu se va vindeca niciodată" spune urmaşul celui ucis, gândindu-se cu lacrimi în ochi la practicile liderilor ungurilor de azi, ce pun la cale proiecte de autonomie în inima României, în timp ce dumnealui nu poate nici măcar să pună o floare la căpătâiul părintelui său:"Mă duc şi depun flori la Monumentul Eroilor pentru că doar atât pot să fac. Nu am avut parte de el când a fost viu şi nu pot să am nici acum. Sper doar că românii nu vor uita niciodată câtă suferinţă ne-a adus acest popor, popor care şi acum îşi cere drepturile pe când noi, cei care i-am fost victime, ne plângem încă strămoşii"