După cum se ştie, în vara anului 1940, sub enorma presiune a Germaniei naziste şi U.R.S.S.-ului, cele mai puternice state militarizate ale vremii, România Mare a fost ciuntită teritorial în est, vest şi sud-est. Singurele vecinătăţi care ne-au rămas loiale au fost Iugoslavia şi Marea Neagră. Pactul Ribbentrop-Molotov, o dramă a României Prin ultimatumul sovietic din 28 iunie, ţara noastră este obligată să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, acest din urmă teritoriu nefăcând niciodată parte, fie şi temporar, din statul rus. La 30 august, prin aşa-zisul "arbitraj" (de fapt, un veritabil dictat) de la Viena, Ungaria ne răpeşte nord-estul Transilvaniei, pentru ca, în urma tratativelor româno-bulgare de la Craiova, la 7 septembrie, sudul Dobrogei, judeţele Durostor şi Caliacra, cunoscute sub numele de Cadrilater, să fie încadrate în graniţele Bulgariei. Dacă în urma desăvârşirii unităţii noastre naţionale în 1918/1919 România Mare avea un teritoriu în suprafaţă de 295.649 kmp, iar la începutul anului 1940, o populaţie de aproximativ 20.050.000 locuitori, în intervalul 28 iunie - 7 septembrie 1940, pierderile teritoriale însumează 99.926 kmp, cu 6.829.238 locuitori. Aşadar, pierderile reprezintă 33,79% din teritoriu şi 34,02% din populaţie. La baza acestei realităţi dramatice stă Tratatul germano-sovietic, încheiat la 23 august 1939, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care cele două mari puteri îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa. Gravele pierderi umane, materiale şi teritoriale suferite de ţara noastră în vara anului 1940 au cauze de natură internă, născute şi dezvoltate în interiorul societăţii româneşti interbelice, dar şi externe, datorită evoluţiei raporturilor dintre marile puteri ale Europei vremii. Analiza acestora sau măcar trecerea lor în revistă ne-ar permite astăzi să învăţăm din greşelile trecutului şi să preîntâmpinăm repetarea lui. Avem de partea noastră detaşarea în timp de evenimente, care ne oferă imparţialitatea necesară, cercetările efectuate de specialişti de-a lungul a peste şase decenii, maturizarea politică a cetăţeanului capabil să judece mai exact vremurile şi actorii acestora. Conflictele dintre generaţii, o "punte" pentru mişcarea legionară După primul război mondial, evoluţia democraţiei româneşti, cu indiscutabilele realizări pozitive pe anumite paliere ale societăţii, a fost frânată de o serie de carenţe mai vechi, reactivate, la care se alătură altele noi, impuse de noua generaţie de oameni politici intraţi în Parlament şi structurile politice locale după făurirea României Mari. Vechea elită politică formată la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea - sobră, înstărită material, selectată printr-un exerciţiu îndelungat şi tradiţie familială, cu relaţii solide în lumea politică europeană, este copleşită de politicianismul vorbăreţ, corupt şi neproductiv al noii elite politice, fără experienţă, marcată de dorinţa de îmbogăţire şi parvenire, care va pune interesul naţional pe plan secundar, considerându-l împlinit prin Unirea din 1918. Politica bacşişului şi a bunului plac capătă noi dimensiuni. Pe de altă parte, Opoziţia şi Puterea nu au ştiut să-şi armonizeze acţiunile în favoarea interesului naţional, acuzându-se reciproc de toate păcatele posibile şi imposibile, nu o dată cu exagerările de rigoare, creând derută la nivelul electoratului. În pofida unor reforme socio-economice şi administrative importante, care vizau ridicarea standardului de viaţă şi cultură a românilor (vezi reforma agrară din 1921, reforma fiscală, reforma învăţământului, reforma administrativă etc.), se menţin contraste socio-economice mari între oamenii flămânzi de la sate şi oraşe şi o pătură subţire de îmbogăţiţi. Aşa-zisa clasă mijlocie, baza oricărui stat modern capitalist, stabil şi prosper, se năştea greu şi se impunea şi mai greu în structurile administrativ-politice ale vremii. Conflictul dintre generaţii, dintre "tinerii" şi "bătrânii" din viaţa politică, este alimentat de conservatorismul bătrânilor, care îngrădesc afirmarea tinerilor, iar din 1930, de către regele Carol al II-lea, care, din dorinţa de a-şi pregăti instaurarea propriului regim autoritar, unde el să fie un "totum factum", a slăbit partidele politice tradiţionale, învrăjbind generaţiile de politicieni între ele. Prin demagogie, compromiterea adversarilor politici, corupţie, guvernare prin decrete, cultul personalităţii, nerespectarea legilor, teroare şi asasinat politic, regele Carol al II-lea a plantat "bombele" viitorului care au aruncat în aer unitatea, suveranitatea şi independenţa României. Pe acest fond s-a născut reacţia tinerilor: îmbrăţişarea şi dezvoltarea mişcării legionare, la început, idealistă, naţionalistă, iar după asasinarea lui C.Z. Codreanu şi a întregii lui echipe de conducere, la ordinul regelui Carol al II-lea, o mişcare politică penetrată de forţe străine, pragmatică şi manipulată în detrimentul statului român. Minoritatea maghiară, "pionul principal" în subminarea României Mari Chestiunea minorităţilor etnice este apreciată de majoritatea istoricilor ca o gravă problemă cu care s-a confruntat societatea românească interbelică. Uşor de incitat prin acţiuni diversioniste din exterior, minorităţile etnice au generat stări conflictuale şi insecuritate. Deosebim, totuşi, atitudini graduale faţă de statul român, în sensul recunoaşterii lui şi disponibilităţii etniilor de-a colabora cu acesta. Dacă minorităţile germană şi parţial evreiască s-au dovedit adaptabile, recunoscând legitimitatea Unirii din 1918 şi cooperând cu toate guvernele interbelice în activitatea de consolidare a statului naţional unitar român, minoritatea maghiară, în marea ei majoritate, a fost cea mai activă în acţiunea de subminare a României Mari. După o "rezistenţă pasivă" (1918-1920), trece la una "activă", imediat după semnarea Tratatului de pace de la Trianon între Ungaria şi România. Incitată din interiorul ţării de grofii, elementele burgheze şi intelectualii proprii, de toate partidele politice pe care şi le-au creat, de la Partidul maghiar de nuanţă moşiereasco-burgheză până la Madosz-ul comunist, iar din exterior de Ungaria vecină - etnia maghiară din România nu s-a putut adapta la condiţia de minoritate naţională, după ce secole de-a rândul s-a obişnuit cu situaţia de naţiune dominantă. Mulţi evrei, mai ales din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, au aderat la mişcarea comunistă, propagând ideile Cominternului, a autodeterminării "naţiunilor" din România, sabotând unitatea ţării. Crearea şi funcţionarea unor structuri informative paralele şi concurente cu cele oficiale ale statului au pus capac slăbiciunilor interne ale statului naţional unitar. Servicii secrete proprii şi-au creat P.N.Ţ, P.N.L., Elena Lupescu, Carol al II-lea, Mihai I, Mişcarea legionară, Partidul maghiar, Grupul Etnic German. Acestea au fost conduse de oameni politici sau de oculta de la Palatul Regal, antrenând ziarişti, agenţi şi ofiţeri de informaţii etc. spre o activitate clandestină cu ţinte politice. Rezultatul a fost grav. S-a creat confuzie între jocul politic şi politica propriu-zisă, permiţând numeroase scurgeri de informaţii secrete, chiar de interes naţional. Singuri împotriva tuturor Tarele şi greşelile săvârşite de guvernele interbelice erau temperate de munca multă şi trudnică a ţăranilor, intelectualilor şi muncitorilor care ţineau în echilibru ţara şi dădeau încredere şi speranţe în mai bine. Din păcate, eforturile interne de consolidare, modernizare şi dezvoltare a României Mari au fost anulate în 1940 mai puţin de scăderile interne ale societăţii româneşti, cât de conjunctura internaţională total defavorabilă, pe care lumea poitică românească a vremii nu a fost capabilă să o gestioneze în favoarea sa. Revizionismul şi militarismul agresiv promovate de regimurile totalitare, de stânga sau de dreapa, instaurate în Europa anilor 1917/1923, mai apoi, în 1933, au fost duşmanul numărul unu la României Mari. În primul rând, bolşevismul sovietic, care şi-a aliat sensibilităţile ucrainiene şi bulgare pe fondul solidarităţii panslave. U.R.S.S. nu a renunţat la ideea reacaparării Basarabiei, Ucraina Sovietică se considera moştenitoarea îndreptăţită a Bucovinei, iar Bulgaria a Dobrogei. Celelalte trei state slave şi-au trimis agenţi destabilizatori în România, care se vor implica în declanşarea unor demonstraţii şi greve muncitoreşti (13 decembrie 1918, octombrie 1920, ianuarie-februarie 1933), atentate politice (9 decembrie 1920 în Senat), atacuri teroriste cu iz de "export de revoluţie" (comitagii bulgari în Dobrogea, septembrie 1924, "răscoala de la Tatar-Bunar" din sudul Basarabiei), pregătirea unor intervenţii armate, sustragerea unor importante documente militare româneşti. Încercarea lui Nicolae Titulescu de a reconcilia diplomatic România cu URSS în anii 1929-1936, soldată cu unele succese, din păcate, nedusă la bun sfârşit după 1936, s-a dovedit un punct vulnerabil pentru ţara noastră în procesul evoluţiei situaţiei politice internaţionale în anii următori debarcării lui Titulescu din fruntea Ministerului Afacerilor Străine. Eşuează, de asemenea, atragerea Bulgariei în planul lui Take Ionescu, de creare a "Micii Antante în cinci" (1920-1921), mai apoi, de încadrare a vecinului nostru din sud în Înţelegerea Balcanică (1934). România - un trup sângerând, trădat de aliaţii tradiţionali Germania nazistă va prelua de la Reichul willhelmian şi Republica de la Weimar întreg pachetul de resentimente şi înterese faţă de România. Este vorba de "trădarea" alianţei din 1883 cu Puterile Centrale şi alăturarea României la Antanta în august 1916, poziţia geostrategică a ţării noastre în vecinătatea URSS şi a Peninsulei Balcanice - veritabil "cap de pod" pentru interesele expansioniste germane, resursele umane şi economice (petrol, cereale, minereuri neferoase) necesare industriei militare. Lichidarea, în toamna 1938, lui C.Z. Codreanu şi a echipei sale de către Carol al II-lea, la numai câteva zile după o întrevedere Hitler-Carol al II-lea, a anulat orice şanse de clemenţă pentru România din partea Germaniei. Revizionismul maghiar a fost, în întreaga perioada interbelică, cel mai consecvent, cel mai "sincer" în sentimente antiromâneşti pe fondul refuzului oricărei apropieri posibile între Bucureşti şi Budapesta. El a licitat, profitând în consecinţă, interesele antiromâneşti, sovietice, bulgare şi germane la un loc. După Tratatul de pace româno-ungar de la Trianon (4 iunie 1920), toate regimurile politice şi guvernele maghiare din perioada interbelică şi-au orientat atenţia spre "recuperarea" Transilvaniei şi, în context mai larg, refacerea "Ungariei Mari", fundamentând "doctrina hungarismului". Mijloacele de acţiune au fost: propaganda, spionajul, activitatea unor reţele paramilitare cu caracter terorist-diversionist, formate din cetăţeni români de naţionalitate maghiară aparţinând tuturor categoriilor sociale (preoţi, profesori, învăţători, mici meseriaşi, ţărani, muncitori, lumpenproletari), curtarea marilor puteri ale vremii. În contexul gafelor repetate ale politicii "conciliatoriste" anglo-franceze faţă de Germania şi Italia fasciste, micile state est şi central europene adepte ale democraţiei parlamentare (Statele baltice, Polonia, România, Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia) au fost treptat sacrificate apetitului exansionist al statelor totalitare de tip fascist şi sovietic. Dispar, pe rând, Austria, Cehoslovacia, Ţările Baltice, Polonia, Iugoslavia, în timp ce România este amputată teritorial din toate părţile, devenind, în septembrie 1940, un trup sângerănd, umilit, trădat de aliaţii tradiţionali anglo-francezi, în căutarea unui nou drum în istorie cu gândul la refacerea unităţii neamului. * * * Tema abordată este de mare actualitate. Am putea, analizând conjunctura internă şi internaţională a României de astăzi, să facem politică. Am găsi nişte similitudini de situaţii şi pericole pentru securitatea naţională frapant de asemănătoare cu cele apărute şi dezvoltate în perioada interbelică, atât în trupul României, cât şi al Europei, chiar al Mapamondului. Cu luciditate, raţiune, patriotism şi unitate de acţiune, putem să le facem faţă, sacrificând interse, ambiţii personale şi de partid mărunte, în sprijinul europenismului şi demnităţii naţionale.