După 10 ani de implicare a politicului în conducerea sportului românesc, perioadă în care rezultatele la nivel internaţional au scăzut constant, se apropie vremurile în care performanţa s-ar putea face la ordin. De câteva săptămâni, vestea că sportul românesc va trece în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor agită apele. La Agenţia Naţională pentru Sport sunt trase obloanele. Nimeni nu mişcă în front, se vorbeşte pe şoptite, în aşteptarea momentului fatal. A veştii oficiale. Adică, "de mâine ne salutăm cu Să trăiţi!". Nu se cunosc amănunte, nici ce va face "şeful" în continuare şi cu atât mai puţin contabila sau tăietorii de frunze la câini. Şeful nici nu e de acord. Dar ce mai contează? În cabinetele luminate slab, dar eficient, decizia s-a luat! Dincolo, în curtea MAI, se pregăteşte terenul. Nu birourile, nicidecum. Este greu de crezut că actualul ANS se va muta cu căţel şi purcel în incinta MAI, unde chestorul Elisabeta Lipă aşteaptă cu braţele deschise începutul unei noi ere. Adică sportul românesc la ordin. "Nu se va pune problema militarizării", spune chestorul Lipă, dar oare ştie ea totul despre ce urmează? Sau e doar folosită la înaintare, pentru că nimeni nu poate crâcni împotriva trecutului ei sportiv sau a caracterului de om prezent la şase ediţii de Jocuri Olimpice? "Poate ar trebui şi puţină disciplină, pentru că se vede ce rezultate avem în ultima perioadă", mai spune, oarecum înţelept, fosta canotoare. Preluarea modelui german, aşa sună motivul trecerii sportului românesc în subordinea MAI. Ca şi cum românii s-ar putea vreodată compara cu nemţii, de la nivelul salariului, al unei pâini sau al vacanţelor extravagante ale pensionarilor, până la "nesimţirea" cu care sportivii "ălora" evoluează până se aude fluierul final. Nemţii sunt bine merci, cu sportul subordonat MAI-ului lor, din simplul motiv că ei sunt o naţiune de oameni disciplinaţi. La fel de bine, sportul lor ar putea fi subordonat Ministerului Aromelor de Scorţişoară ale Ştrudelelor sau Ministerului Câtă Bere Bem în Timpul Liber. Rezultatele ar veni oricum. Pentru că cine s-a apucat de sport în Germania are cu ce, dar mai are şi unde, şi pentru ce, şi cum, şi de ce. Iar sportul îl practică, amator sau profesionist, pentru că aşa au fost educaţi. Nu din disperarea de a-şi face capital de imagine şi nici pentru că ar fi cam singura şansă pentru unii de a strânge un bănuţ din premieri. Total opus României. În ultimii zece ani, la conducerea sportului românesc s-au perindat tot felul de personaje. De politicieni, adică. De la liberalii Sorin Stănescu şi Crin Antonescu, până la PSD-istul Georgiu Gingăraş şi actualul Florian Gheorghe, de la PUR. Toţi cu pretenţii de manageri, toţi nemulţumiţi că în România, pentru a face sport nu sunt condiţii, infrastructură şi mai ales bani. A, printre ei s-au mai rătăcit Octavian Morariu, care a ţintit conducerea Comitetului Olimpic Român, demisionând după un an de la ANS şi necunoscutul Constantin Diaconu, tot pentru un an. Niciunul nu se poate lăuda însă că a găsit reţeta succesului. Este adevărat că România a prins un an bun în 2000, la JO de la Sydney. Însă după acel an, sportul românesc pare a fi intrat în cădere liberă. La nivel de reprezentare internaţională, fotbalul, chiar dacă nu intră în "oala" ANS a luat-o la vale rău de tot, jocurile de echipă, cu excepţia naţionalei de handbal feminin şi poate a celei de polo, doar visează să ajungă la turnee finale europene, mondiale (de olimpice nici nu poate fi vorba), iar cele individuale se bucură de câte o medalie de bronz pe podiumurile continentale. Scrima, tirul, luptele, chiar halterele şi boxul nu dau semne deloc că ar mai reprezenta sporturi prioritare pentru ciclurile olimpice, pentru că rezultatele nu le mai recomandă. Toate acestea s-au petrecut în sportul politic din ultimii 10 ani. În prezent, tunurile sunt puse pe gimnastică, pentru că nu mai aduce medalii de aur de la absolut toate competiţiile, şi pe atletism, care nici măcar nu mai are prea mulţi sportivi cu pretenţii la dominarea topurilor mondiale. Poate pentru că au rămas cam singurele sporturi cu istorie în rezultate, din România. În rest, despre ce rezultate neaşteptate aţi auzit în ultimii ani? La ce competiţie am stat lejer în fotolii, privind la TV, cu aroganţa celui care ştie că în pluton, undeva, este favoritul, care e român? Se pare că se încheie o eră, cea a sportului politic, deşi trecerea în subordinea MAI poate fi cu mult mai păcătoasă. Uşor-uşor prinde contur un gând, care pare a fi făcut cu ochiul chiar şi Primăriei Generale a Bucureştiului, cu atât mai mult cu cât România se apropie de momentul (teoretic) al aderării la Uniunea Europeană. Bazele sportive din întreaga ţară, aşa cum sunt ele, dar şi fondurile europene care pot fi accesate, doar să ştii cum, pentru dezvoltarea lor. Ei, dar cine să se ocupe de administrarea acestor fonduri şi cine să gestioneze derularea lucrărilor? Doar asta e cel mai important! Iar cel mai bun exemplu poate fi Stadionul Naţional "Lia Manoliu", care înghite miliarde de lei de ani de zile pentru gazon, pentru tribune, pista de atletism şi alte lucrări, iar raporturile din prezent spun că tot mai trebuie sume de ordinul milioanelor de euro. România e plină de baze sportive, care pot fi transformate şi, implicit, pot aduce beneficii serioase unor întreprinzători aflaţi la locul şi momentul potrivit. Iar planurile curg. Nu doar pentru interesul sportului românesc, ci mai degrabă pentru profituri personale. Rămâne de văzut dacă MAI va da ordine doar la performanţă sau va face şi un batalion de gradaţi responsabili cu ordinea şi disciplina din sportul românesc, cu fondurile şi deconturile lor. Dacă o vor face bine, Să trăiţi!, dacă nu...