Chiar dacă era o zi în care aveau loc şi alegeri organizate de PCR, 15 noiembrie 1987 a reprezentat, dacă privim în urmă cu 21 de ani, evenimentul politic major care anunţa prăbuşirea iminentă a comunismului în România. Sute de muncitori de la "Steagul Roşu" din Braşov au răbufnit nemaisuportând umilinţele de zi cu zi şi neplata salariilor. La acea vreme, actualul director al Teatrului de Stat Oradea, Lucian Silaghi, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, era student în anul IV la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov. Prin amabilitatea domniei sale, am aflat câte ceva despre evenimentele care s-au derulat în acele zile memorabile al căror protagonist le-a fost şi interlocutorul nostru...

Cum a început totul...
Coloana muncitorilor s-a deplasat de la uzină până în centru, unde erau judeţeana de partid şi primăria, scandând lozinci. La un moment dat, au avut curajul să strige "Jos Ceauşescu!". S-au oprit şi au cântat "Deşteaptă-te române!". E întâmplător oare că acest marş urma să devină, doi ani mai târziu, imnul nostru naţional şi că fusese intonat prima dată, tot la Braşov, în anul 1849, textul aparţinându-i lui Andrei Mureşanu, care-şi doarme somnul de veci la poalele Tâmpei?

"Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!"
"Muncitorii au fost arestaţi, bătuţi, şi circula chiar un zvon că erau pasibili de pedeapsa capitală. Au urmat, pentru noi, studenţii din grupa 3401, nişte zile chinuitoare. Cu atât mai mult atunci, nu eram indiferenţi la ceea ce se întâmpla în Braşov...", povesteşte Silaghi. El spune că, în duminica următoare, după cea a revoltei muncitorilor, pe 22 noiembrie 1987, a plecat de acasă şi a ajuns în faţa cantinei studenţeşti de pe strada Memorandumului (nume predestinat?). Ajuns în faţa cantinei, l-a văzut pe bunul său coleg de grupă şi prieten Cătălin Bia, din Cluj, stând pe banca din faţa cantinei cu o pancartă pe care scrisese Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!. "Era ora prânzului şi mulţi treceau prin faţa băncii pe care se aşezase Cătălin. Îl priveau cu teamă amestecată cu neputinţă, dar nu cu indiferenţă", îşi aminteşte directorul. El spune că aniversările de după 1989, ale lui 15 noiembrie 1987, ar fi fost pentru el momente jenante şi de mari frământări dacă nu s-ar fi aşezat, atunci, lângă prietenul lui. "M-am hotărât deci, fără ezitare, să nu-l las singur. Am făcut ceea ce mi-a dictat conştiinţa şi asta îmi dă o putere şi o împăcare de sine deosebite", mărturiseşte Silaghi.

Studenţii din grupa 3401 nu au rămas indiferenţi
În Complexul studenţesc erau patrule de miliţieni, aduse de o săptămână, imediat după revolta muncitorilor. Umblau câte trei, înarmaţi. Cei doi studenţi, Cătălin Bia şi Lucian Silaghi, au stat în faţa cantinei aproape 20 de minute. Între timp, a venit şi prietenul lor Horia Şerban, care li s-a alăturat. Un subofiţer de miliţie s-a apropiat de ei, însoţit de doi soldaţi înarmaţi. "Subofiţerul, scoţându-şi pistolul din toc, ne-a somat cu arma şi ne-a spus să nu încercăm să fugim de sub escortă", adăugă Silaghi. Au fost duşi în garajul rectoratului, care era lângă cantină. A apărut acolo, în scurt timp, şi prorectorul, care s-a luat cu mâinile de cap. Cei trei tineri au aflat, ulterior, că un grup de colegi s-a adunat acolo, în preajma garajului, cerând să fie puşi în libertate. Zadarnic, pentru că au apărut, ca din senin, şapte echipaje cu luptători USLA, îmbarcaţi în maşini ARO şi înarmaţi cu scuturi şi bastoane cu şocuri electrice. "I-au împins pe bravii noştri colegi în căminul 5 şi au început apoi să le ia declaraţii. Noi am fost luaţi cu o dubă a Miliţiei", povesteşte directorul. Au fost duşi direct la generalul de miliţie Nuţă, care fusese trimis de Ceauşescu să coordoneze anchetarea muncitorilor arestaţi şi pentru a reprima alte tentative de răzvrătire. Întâi, le-au luat actele, şireturile şi cureaua de la pantaloni. Silaghi îşi aminteşte că generaul avea o faţă buhăită şi nişte încheieturi imense ale mâinilor. "Ce-i mă? s-a umflat mălaiul în voi?", s-a răstit el din spatele unui birou imens. Pe el l-au dus într-un birou separat. Nu i-a fost clintit un fir de păr din cap, dar recunoaşte că au fost şi momente dure ale anchetării. Din alte birouri se auzeau gemete, de parcă ar fi fost bătuţi oameni. Voiau să-i intimideze, să afle dacă acţiunea lor fusese premeditată şi dacă aveau sau nu complici.

Exmatriculaţi din facultate
Au fost supuşi interogatoriului toată noaptea. "Dimineaţa ne-au dus la tuns şi ne-au băgat într-o celulă. Ne-au adus câte o cană de tablă, cu smalţul ciobit, plină cu un lichid, despre care ei spuneau că e ceai, şi un codru de pâine neagră. Eu mă gândeam la părinţi, care sigur aflaseră că fusesem arestaţi, dar nu ştiau nimic altceva de 24 de ore", mai spune Silaghi. Pe la ora 10.00 dimineaţa, au fost duşi la rectorat, unde li s-a comunicat că sunt exmatriculaţi din facultate pe perioadă nedeterminată. Seara, toţi trei au fost duşi sub escortă până în Cluj, unde Cătălin Bia a fost preluat de Miliţia locală, iar Horia Şerban şi Lucian Silaghi au fost duşi mai departe, la Oradea. Dar nu acasă. Mai întâi i-au escortat la Miliţie. Când au fost luaţi în primire în Gara Oradea, au vrut să le pună cătuşele, dar cei doi i-au convins să n-o facă.

"În timpul anchetei, am fost întrebaţi ce ne-a determinat să avem acea atitudine. Le-am răspuns că eram preocupaţi de soarta muncitorilor anchetaţi. Ne temeam pentru vieţile lor", mărturiseşte Silaghi. El a mai spus că după 1989, Gavrilă Filichi, unul dintre participanţii la revoltă (la un moment dat preşedintele Asociaţiei "Braşov 15 noiembrie 1987"), le-a mărturisit că după ce fuseseră bătuţi, maltrataţi şi răspândiţi prin toate colţurile ţării, consideră că salvarea vieţilor lor se datorează şi faptului că studenţii li s-au alăturat.