Patriarhul Dr. Miron Cristea (din botez Ilie Cristea) s-a născut la data de 18 iulie 1868, într-o familie de ţărani români, din oraşul Topliţa (jud. Harghita), de pe cursul superior al Mureşului, şi a primit la botez numele Ilie, după dorinţa naşului său, ciobanul mărginean Ion Herţa, din Siliştea Sibiului, care l-a închinat de la început preoţiei. Strămoşii săi erau originari din satul Deleni (numit mai înainte Potoc), de unde birăul Vasile Cristea, plugar vrednic şi dârz, urmărit de persecuţiile baronului Kemeney, căruia n-a vrut să i se supună, a fost silit să pribegească în părţile de sus ale Mureşului. După mamă provenea dintr-o familie greco-catolică. A urmat studii la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879-1883), la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1883-1887) şi apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887-1890). A urcat şi primele trepte ale Slujirii Altarului, fiind hirotonit la 30 ianuarie 1900 ca diacon necăsătorit şi apoi la 8 septembrie 1901 ridicat la rangul de arhidiacon. Este tuns în monahism la 23 iunie 1902 la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când a primit numele monahului Miron, iar la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah. La 1 iunie 1908 a fost ridicat la rangul de protosinghel. Episcop al Caransebeşului Râvna, priceperea şi devotamentul cu care a slujit Biserica şi neamul, încă din tinereţe, l-au impus atenţiei generale şi aprecierilor unanime, determinând alegerea sa, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, ca episcop al Caransebeşului. Hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, a fost instalat în scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa. După război, în frământarea unirii Ardealului cu Patria-mama, a luat parte la 1 decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, învrednicindu-l Dumnezeu să dea, în calitate de episcop al Caransebeşului, binecuvântarea Bisericii strămoşeşti pentru Actul Unirii şi să înalţe către cer rugăciunea de laudă şi de recunoştinţă a neamului, care se vedea ajuns la ceasul mult aşteptat al libertăţii. Mitropolit-primat Când visul milenar al întregirii s-a înfăptuit, episcopul de Caransebeş Miron Cristea a fost membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti. Iar după întregirea neamului, tot lui i-a revenit rolul să pecetluiască şi să consolideze unificarea naţională, prin alegerea sa, la 18/31 decembrie 1919, de către Marele Colegiu Două iniţiative merită să fie menţionate în mod deosebit: unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, pe baza principiilor Statutului şagunian, care a dat laicilor un rol sporit în administraţia treburilor bisericeşti şi înfiinţarea Institutului Biblic, existent până azi, cu editură şi tipografie, dovedindu-şi utilitatea şi rosturile misionare. EI a înfiinţat şi eparhii noi, la Bălţi şi Isamil, în Basarabia, şi Episcopia Armatei, şi a reînfiinţat vechile centre episcopale de la Tomis (Constanţa), Oradea Mare şi Cluj, alegând pentru ele episcopi. Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Dar misiunea acestui mare fiu al neamului nu avea să se încheie aici. Mitropolitul primat Miron Cristea trebuia să se dedice la demnitatea cea mai bisericească, la aceea de patriarh, împlinind năzuinţele întregii obşte ortodoxe române, pentru a da neamului şi ţării prestigiul pe care-l meritau. Ridicat la această înaltă slujire la 4 februarie 1925, învestit şi înscăunat la 1 noiembrie, acelaşi an, Întâistătătorul nou-înfiinţatei Patriarhii avea de rezolvat probleme noi, de mare răspundere, care cereau, pricepere şi mai ales adaptabilitate la noile împrejurări. A revigorat revista "Biserica Ortodoxă Română" şi a înfiinţat la Bucureşti publicaţia eparhială "Apostolul", exemplul generalizându-se şi la alte eparhii şi chiar în unele parohii, care au scos foi parohiale, destul de bine scrise. A stăruit asupra importanţei predicii şi a determinat publicarea unor parţi din Sfânta Scriptură cu explicaţii pentru credincioşi, precum şi tipărirea şi răspândirea unor broşuri cu cuprins religios şi moral. A insistat pentru intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, iar în privinţa pregătirii clerului, încă puţin numeros în raport cu cerinţele de atunci, a reînfiinţat vechile seminarii şi a pus bazele altora noi. La toate acestea se mai adaugă: grija pentru chivernisirea averilor mănăstireşti, crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate şi încă multe altele. Luptător neînfricat pentru unitatea naţională Prin legăturile şi corespondenţa sa cu străinii, patriarhul Miron a extins fără îndoială influenţa şi prestigiul Bisericii noastre peste hotare. Biserica Ortodoxă Bulgară, de pildă, şi-a luat o vreme chiar Sfântul şi Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar patriarhul Ierusalimului a ţinut să vină, în persoană, în ţara noastră, pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme. Luptător neînfricat pentru unitatea naţională înainte de 1918, el a răspuns cu abnegaţie şi entuziasm la chemarea ţării, ca senator, regent (20 iulie 1927-8 iunie 1930) şi, în cei din urmă ani ai vieţii, în împrejurimi deosebit de grele, ca prim-ministru al Guvernului (10 februarie 1938 - 6 martie 1939), depunând multă osteneală pentru depăşirea unor momente primejdioase, fără a mai pomeni de alte fapte mari pe care le-a săvârşit. A fost credincios neamului şi ţării până la ultima clipă a vieţii, murind la datorie ca un ostaş, la 6 martie 1939, la Cannes, în Franţa, unde plecase pentru căutarea sănătăţii. A fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.