Laude unanime în străinătate, mari controverse în ţară Premii importante, spectatori puţini. O producţie încă redusă, palmaresuri mai bogate decât ale unor industrii cinematografice mult mai dezvoltate. Laude unanime în străinătate, mari controverse în ţară. Sunt câteva dintre paradoxurile cinematografiei româneşti de azi. În 2005, "Moartea domnului Lăzărescu", în regia lui Cristi Puiu, a câştigat premiul secţiunii Un Certain Regard la Cannes şi a primit mai multe elogii din partea criticii internaţionale decât orice alt film românesc, cel puţin de la "Pădurea spânzuraţilor" încoace. Deşi a fost, ce-i drept, cel mai vizionat titlu autohton în cinematografele din România, n-a avut decât circa 25.000 de spectatori - cam cât a strâns "Războiul Stelelor" într-un singur weekend. O situaţie asemănătoare s-a înregistrat în 2006: "A fost sau n-a fost?" de Corneliu Porumboiu, "Hârtia va fi albastră" de Radu Muntean şi "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" de Cătălin Mitulescu, cele mai premiate lungmetraje româneşti ale anului, au avut împreună în jur de 40.000 de spectatori de cinema, cu o treime mai puţin decât obţinuse, în 2002, doar Radu Muntean, cu filmul lui de debut ("Furia"). Anul acesta, unul dintre pariurile proaspătului câştigător al Palme d’Or, "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", este să scoată românii la cinema. După ce a devenit primul regizor român câştigător al trofeului suprem la Cannes, Cristian Mungiu ar putea avea o contribuţie esenţială la ştergerea etichetei de "film prost" aplicată pe orice film românesc de către mulţi spectatori de la noi. Judecând după numărul de premii obţinute de filmele româneşti la Cannes în ultimii trei ani ("Moartea domnului Lăzărescu" de Cristi Puiu - premiul secţiunii Un Certain Regard în 2005, "A fost sau n-a fost?" de Corneliu Porumboiu - Camera d’Or şi premiul Europa Cinemas Label, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" cu Dorotheea Petre - premiul de interpretare feminină al secţiunii Un Certain Regard în 2006, "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" de Cristian Mungiu - Palme d’Or, premiul FIPRESCI şi premiul educaţiei naţionale, "California Dreamin’ (nesfârşit)" de Cristian Nemescu - premiul secţiunii Un Certain Regard în 2007), s-ar putea crede că România are o producţie cinematografică de dimensiunea celei din Marea Britanie, Franţa sau Germania. De fapt, din 2002 încoace, în România sunt produse anual 15-20 de lungmetraje de ficţiune, dintre care jumătate cu finanţare 100% naţională, conform datelor Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC). Încă destul de redusă, producţia de filme româneşti e marcată însă de o clară polarizare: pe de o parte sunt filmele selecţionate/premiate la Cannes sau la alte festivaluri importante, aparţinând noii generaţii, pe de altă parte sunt eşecuri despre care critica a scris dur. Între cele două extreme se află foarte puţine titluri. Anul trecut, faptul că "Legături bolnăvicioase" al lui Tudor Giurgiu a avut cel mai mare succes de box office dintre premierele româneşti ale anului a fost interpretat de unii critici drept o dovadă a nevoii de filme pentru categoria de public care merge cel mai des la cinema, tinerii. O altă discrepanţă: pe cât de unitară este imaginea în străinătate a filmului românesc, despre care mai toţi criticii şi organizatorii de festivaluri scriu că este pe val, pe atât de convulsionată este cinematografia în ţară. Aproape fiecare ediţie a concursului CNC din ultimii ani a fost însoţită de controverse. Nu de simple contestaţii, ci de dispute declanşate de situaţii ca respingerea proiectului "Moartea domnului Lăzărescu" al lui Cristi Puiu în 2004 (odată realizat, filmul avea să devină unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei româneşti). Chiar regizorii premiaţi în aceşti ani la Cannes şi-au petrecut mult timp discutând Legea cinematografiei, regulamentul de concurs al CNC şi, mai nou, modificarea aceluiaşi regulament, pentru a asigura o mai bună selecţie a proiectelor înscrise la concurs. Filmele lor sunt departe de a rezulta dintr-un mediu extrem de favorabil de lucru, în care relaţia dintre instituţiile statului şi producătorii privaţi merge ca unsă. Dacă Centrul Naţional al Cinematografiei şi Ministerul Culturii s-ar gândi să le asigure acestor cineaşti concursuri de proiecte corecte, lucrul acesta ar fi mai important decât orice medalie a statului.