Pompei - oraşul înviat din morţi Se spune că în "Săptămâna luminată", dintre Paşte şi Dumineca Tomii, porţile Raiului ceresc ar fi deschise şi că acei care mor în acest răstimp au mai multe şanse în mântuirea sufletelor lor în faţa celor din urmă şi imparţiali judecători. Mutatis mutandis, în "Săptămâna luminată" a acestui an s-a întâmplat să călătoresc în Italia - locul cel mai uşor de indicat pe harta Europei - la ora astrală când, după aproape două mii de ani, Dacia a fost recucerită, de data asta, pe cale paşnică, de Imperiul European ale cărui fruntarii aproape coincid cu cele ale fostului Imperiu Roman şi care se văd bine cu ochiul liber pe Via dei Fori Imperiali, la câteva sute de metri de Columna lui Traian. Îmi dau acum mai bine seama că, după Grecia, trebuie să vezi mai întâi şi mai întâi Italia. Pentru că Italia este o continuare pe mai multe planuri a Helladei, pentru că războiul troian sfârşeşte cu victoria aheilor, dar puţinii troieni supravieţuitori ai dezastrului în frunte cu Eneas şi Anchise vor întemeia o altă Troie pe malurile Tibrului. Pentru că zeii Greciei s-au întors în inimile disciplinaţilor conchistadori ai antichităţii şi au debarcat în Italia pentru a o lua în stăpânire, sub alte nume. Şi pentru că, deşi Roma a învins Atena manu militari (prin forţa armelor), Atena a dominat Roma prin puterea culturii şi filosofiei sale. De-altfel, înşişi romanii au recunoscut această realitate prin cunoscuta sintagmă: "Graecia capta ferum, victorem coepitat artes/ intullit agresti Latio..." , adică : Deşi învinsă prin fierul (ferum) spadei, Grecia a obţinut, la rându-i, o victorie proprie şi anume aceea de a fi introdus artele în Latiumul ţărănesc(agrest)..." Nu poţi să-ţi dai seama despre felul cum trăiau romanii acum două mii de ani, dacă nu apuci să vizitezi oraşul Pompei, un oraş înviat din morţi. Urbea acoperită de uraganul de cenuşă fierbinte, de pietre, de materii eruptive, de noroi, în fatidica zi de 24 august anul 79 după Hristos, dar scoasă la lumina zilei prin râvna inegalabilă a arheologilor din Italia şi din lumea întreagă, apare în faţa ochilor mei ca un tărâm uitat de timp, o insulă de antichitate pură în învolburatul nostru ocean contemporan. Vezuviul a erupt în acea zi atât de violent încât vârful i s-a prăbuşit în hău, născându-se o căldare gigantică, în fundul căreia mocneşte şi azi lava neîmblânzită şi imprevizibilă. Un turist din Oradea, pe cât de mucalit, pe atât de sinistru, îmi repeta mereu la ureche: "Ce zici dacă ar erupe Vezuviul chiar astăzi ?" Ce să zici? Ai mai apuca oare să mai spui ceva? Atunci, în doar trei zile de infern în paradisul mediteranean, râurile de lavă au măturat toată coasta dintre oraşele Herculaneum şi Stabiae. Ne-a rămas un pasaj celebru şi dramatic despre teribilul cataclism în scrierile lui Pliniu cel Tânăr, care, într-o scrisoare către Tacitus, relata moartea unchiului său Pliniu cel Bătrân. Dezastrul a provocat învelirea Pompeiului într-un sarcofag de mai mult de şase metri de cenuşă. Şi cum sub negura morţii se ascunde ades neghiniţa vieţii, acest strat a avut, paradoxal, un dublu şi uimitor rol: pe de o parte, a înăbuşit sub linţoliul asfixiant şi fierbinte vieţile atâtor oameni dar, pe de altă parte, le-a păstrat formele trupurilor şi a protejat o mulţime de fresce, mozaicuri şi desene de o tulburătoare frumuseţe, şi care parcă îşi aşteaptă vechii stăpâni să le mai admire ca altădată. ... Urcăm încet, ca şi cum nu am vrea să tulburăm morţii, pe via dell Abondanzia (strada Abundenţei, Belşugului). Uliţa este pavată cu dale de culoare neagră din piatră vulcanică, cu o doalmă uşoară la mijloc, pentru ca apa pluvială să se scurgă pe lângă trotuarele înguste. Aceste dale sunt atât de lustruite de vechii locuitori ai Pompeiului, cât şi de turiştii care s-au perindat pe aici încât sunt alunecoase de-a dreptul. În l738, descoperirea Pompeiului a uimit întreaga lume, vestea fiind la fel de uluitoare ca descoperirea cetăţii Troia de către Schliemann. Antichitatea romană, despre care se ştia mai mult la modul livresc, iată!, ieşea dintr-o dată la iveală, sub poalele Vezuviului ucigător, dar înfrânt, în tot realismul ei şi cu toate realizările sale materiale: temple, vile, case, teatre, amfiteatre, terme, fântâni şi cişmele la capete de uliţi, băi publice, brutării, forum, statui, mozaicuri, picturi, cuptoare de pâine, râşniţe de piatră, ateliere, cazărmi, desene şi chiar un... lupanar cu două caturi şi unde se mai păstrează şi azi pe pereţi desene reprezentând scene erotice care să-i "inspire" pe muşterii. O lume întreagă, de la sfinţenie la vulgaritate, de la dezbaterile politice din Forum la încleştările pe viaţă şi pe moarte din arenele de luptă ale gladiatorilor. Totul mustea de viaţă în acest oraş, până când muntele din apropiere a explodat ca o bombă gigantică, acoperind oraşul şi oamenii lui sub saliva lui fierbinte amestecată de cenuşa vulcanică. Ghidul nostru ne-a condus, mai întâi, să vedem cu propriii noştri ochi neînsufleţitele personaje din necropola pompeiană, sărmanele corpuri omeneşti, astfel cum au încremenit la ora dezastrului. Un copil dintr-un grup străin izbucneşte în plâns: abandonat numai o clipă de părinţii care se fotografiau cu Vezuviul drept fundal, a avut proasta inspiraţie să vină lângă un fel de magazie care adăposteşte sute de vase de lut alungite, dar şi corpuri de oameni. Imaginea acestora înfioară şi pe maturi, darmite pe un copil! Acesta îşi vede părinţii şi fuge spre ei ca un disperat, iar imprudenţii îl iau, pe rând, în braţe, să-l liniştească. Prin ce metodă s-a reuşit redarea perfectă a poziţiilor şi atitudinilor dramatice ale acestor victime, aşa cum le-a surprins moartea vulcanică? În anul 79 d.H., mii şi mii de oameni au murit înveliţi în linţoliul gros de cenuşă atât de fierbinte, încât carnea a fiert şi s-a dezintegrat, dar nu înainte de a păstra sub cenuşă anonimul testament al formei şi volumului corpurilor. La ora descoperirii uriaşei necropole, arheologii italieni au recurs, inspiraţi, la următoarea metodă de a afla ce este dedesubt: printr-un orificiu au turnat cu ajutorul unei pâlnii ipsos lichid care a umplut toată cavitatea dinăuntru. Apoi s-a lăsat ipsosul să se solidifice şi, cu grijă infinită, s-a trecut la "dezgroparea" morţilor din Pompei, surprinşi în cele mai dramatice poziţii în faţa morţii neaşteptate. Văd şi eu pentru prima oară în viaţa mea aceste trupuri despre care atâtea am auzit şi care, la prima vedere, par trupuri albe, carbonizate de furia vulcanului. Nu, sunt mulaje umane în faţa cărora ştiinţa criminalistică poate să dea din umeri, deconcertată. După atâtea secole de uitare, dintr-o dată, arheologii italieni au descoperit un holocaust înfiorător, cutremurătoare secvenţe, comparabile poate cu cele ale scheletelor descoperite în lagărele de concentrare. Aceste corpuri par poeme tragice scrise de grosolana pană muiată în călimara cu lavă a Vezuviului, pană grosolană, dar atât de realistă a ipsosului lichid, la început, dar care a încremenit, mai târziu, spunând tot adevărul despre aceşti oameni şi despre ultima zi a vieţii lor: 24 august 79 după Hristos...