Atestat în toate teritoriile locuite de români, mărţişorul are o vechime de câteva mii de ani. Obiceiul exista şi la daci, fapt demonstrat prin descoperirile de pe şantierele arheologice unde s-au găsit şiraguri de pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu. Aceste culori au rămas simboluri ale sexelor până în zilele noastre. De Mărţişor există o singură regulă - aceea de a dărui. Dacă la începuturile mărţişorului cea care îl dăruia era femeia cea mai bătrână din casă, iar cel care îl primea - copilul, acum nu se mai ţine cont de această regulă. Acum, copiii dăruiesc mamelor şi colegilor, părinţii dăruiesc copiilor, femeile dăruiesc prietenelor şi chiar prietenilor, iar bărbaţii soţiilor, fiicelor sau iubitelor... Mărţişorul simbolizează funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, reprezentând iarna şi vara, făcut cadou la 1 martie, Ziua Dochiei şi a începutului unui nou An Agrar. Mărţişorul, generalizat astăzi la sate şi la oraşe, este confecţionat din două fire colorate în alb şi în roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, el era dăruit copiilor, fetelor şi băieţilor, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se lega o monedă de argint, era purtat până la Măcinici, Florii ori Paşte sau până la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, trandafir, vişin, cireş ş.a.), după care era agăţat de ramurile înflorite. Se credea că purtătorii lui nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Cele două culori ale Mărţişorului mai simbolizează şi lumina sau puritatea (albul) şi sângele sau viaţa (roşul). Obiceiul Mărţişorului este o parte din scenariul ritual de înnoire a timpului şi anului, primăvara, la moartea şi naşterea simbolică a Babei Dochia. După unele tradiţii, firul lui ar fi tors chiar de Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Astfel, întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, se poate afirma cu certitudine că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români şi aromâni, preluat apoi de alte popoare din centrul şi sudestul Europei.