Fără a fi un an al şocurilor majore, 2006 a fost unul al acumulărilor de tensiune în diverse părţi ale globului. Cu unele din aceste situaţii de încordare ne-am obişnuit, ele datând de prea multă vreme pentru a nu intra în banalul cotidian. 2006 a adus, însă, dezvoltări noi, o parte dintre acestea consumându-şi, deja, efectele, iar altele constituindu-se în matrice ale evenimentelor ce vor urma. A fost, iarăşi, anul Americii. De această dată, un an în care a devenit evident eşecul politicii externe promovate de neo-conservatorii reprezentaţi de George Bush. Maşinăria de război a SUA a rămas împotmolită între dunele de nisip şi sondele de petrol ale Irakului chinuit de războiul civil. Punând capăt, acum trei ani, unui regim care putea constitui o sursă de instabilitate pentru Orientul Mijlociu, SUA au aprins vâlvătaia unui focar cert şi incontrolabil. Incapacitatea administraţiei republicane de a instaura pacea într-o ţară ajunsă în pragul destrămării şi căzută sub influenţa extremiştilor islamici a fost sancţionată de opinia publică de peste Ocean. În noiembrie, democraţii au câştigat alegerile pentru Congres, obţinând majoritatea în ambele Camere. Deşi a admis pentru prima oară că Irakul ar putea fi un nou Vietnam, Bush nu renunţă să-şi ducă planul războinic până la capăt. În acest sens, el intenţionează să suplimenteze forţele desfăşurate în Irak, în vreme ce democraţii fac presiuni pentru retragerea trupelor. Victoria din ianuarie 2006 a partidului islamist Hamas în alegerile din teritoriile palestiniene, scandalul caricaturilor lui Mahomed, care a stârnit uriaşe proteste internaţionale în februarie, războiul de 34 de zile, purtat, în vară, de Israel împotriva miliţiilor şiite Hezbollah de pe teritoriul Libanului, atentatele teroriste care au făcut mii de victime în tot cursul anului, în diverse colţuri ale planetei, precum şi tensiunile provocate de ambiţiile nucleare ale Iranului şi Coreei de Nord - iată alte câteva tuşe însângerate sau negre adăugate, în 2006, unui tablou în al cărui prim-plan adastă, zâmbind forţat de pe acum, un preşedinte american ostil ideii de pace şi aflat abia la jumătatea celui de-al doilea mandat. În acest timp, Rusia şi-a încordat muşchii „energetici”, ţinând în şah atât Occidentul, cât şi orice republică ex-sovietică neascultătoare. Călare pe zăcămintele de petrol şi gaze naturale de care depinde Europa, autocratul Putin a început să fie privit tot mai critic în vest, mai ales după otrăvirea, la Londra, a fostului spion rus Alexander Litvinenko. În Uniunea Europeană, două au fost evenimentele majore: decizia cu privire la suspendarea extinderii după primirea României şi a Bulgariei şi înfrângerea lui Silvio Berlusconi, în alegerile din aprilie, de către socialistul Romano Prodi. Cel mai longeviv premier din istoria Italiei postbelice este acum ţinta acuzaţiilor de corupţie. Şi în America Latină, stânga a avut câştig de cauză. Trei sferturi din continentul sud-american se află, după alegerile care au avut loc în câteva din ţările sale, sub conducerea unor lideri socialişti, acoperind o plajă largă de tendinţe, de la cea moderată a preşedintelui brazilian da Silva până la radicalismul venezueleanului Hugo Chavez, care se afişează drept urmaş spiritual al conducătorului cubanez Fidel Castro, ajuns la 80 de ani, în pofida prohodului pe care i-l cântau mulţi după ce i-a transferat fratelui său puterea, în august, din motive de sănătate. În celălalt capăt al lumii, China şi-a văzut de drumul ei spre rolul de superputere mondială: zeci de lideri africani s-au reunit la Forumul Cooperării de la Beijing, confirmând influenţa crescândă a Chinei asupra continentului negru. Alte două premiere au reliefat potenţialul şi ambiţiile celei mai populate ţări din lume: în mai s-au încheiat lucrările la cel mai mare baraj de pe glob, iar în iulie a fost inaugurată cea mai înaltă cale ferată, aceasta legând capitala de Tibet. Dintr-un privire sumară asupra evenimentelor internaţionale, nu poate lipsi referirea critică la ONU, for creat pentru a preveni conflictele şi a dezamorsa tensiunile, tocmai acestea conturând nota dominantă a anului 2006. După un deceniu în care Kofi Annan s-a aflat la conducerea Organizaţiei Naţiunilor Unite, fostul şef al diplomaţiei sud-coreene, Ban Ki-Moon, va prelua, la 1 ianuarie, funcţia de secretar general al unei organizaţii tot mai lipsite de autoritate şi de eficienţă. Şi în acest an, din păcate, rezoluţiile ONU au rămas literă moartă, confirmând primatul dreptului forţei asupra forţei dreptului. În acest sens, eşecul SUA în Irak este văzut de mulţi analişti ca un început al sfârşitului pentru „pax americana” visată de Bush. Omenirea nu va ieşi, însă, din zodia războiului, câtă vreme nu va înţelege că interesele americane nu sunt şi cele ale lumii întregi.