Legenda mărţişorului este legată de o eclipsă de soare din vremea ocupaţiei romane în Dacia. De fapt, poporul dac era destul de evoluat, realizând calendare mult mai precise chiar decât cele maiaşe. Templele dacilor erau atât de sofisticat construite încât nu sunt înţelese pe de-a întregul nici în ziua de astăzi. Ultimele cercetări în domeniu arată că, într-adevăr, eclipsa de soare din timpul ocupaţiei romane din Dacia nu este o simplă legendă, ci chiar a avut loc. Eclipsa apare în documentele vremii care se găsesc actualmente la Roma Unul dintre cei care a descris această eclipsă este istoricul latin Tacit. El a scris nenumărate piese de teatru, care erau inspirate din fapte adevărate, ceea ce le face să fie o importantă sursă de informaţii despre perioada respectivă. Tacit scrie, într-una din operele sale, despre o eclipsă de soare ce ar fi avut loc prin anul 110, în Dacia ocupată de romani. Arheologul Ioan Dumitraşcu, de la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, spune că în acea perioadă au avut loc mai multe eclipse de soare şi că, de fapt, a fost perioada cu cele mai dese eclipse din istoria lumii. Despre una din aceste eclipse se vorbeşte şi în timpul unei întâlniri între o delegaţie romană şi una chineză, despre legăturile dintre cele două popoare aflându-se de abia acum câţiva ani. Conform documentelor romane existente, la aceea întâlnire ar fi participat şi un grup de astronomi daci care ar fi prezentat chinezilor datele care se cunoşteau despre una dintre eclipse. Atât dacii, cât şi romanii îi numeau pe chinezi "seresi", de unde se pare că a rămas numele seres întâlnit în Transilvania. Un tânăr a plecat în căutarea soarelui Legenda spune că, după ce soarele a coborât, a luat chipul unui tânăr. Un zmeu l-a răpit dintre oameni şi l-a închis într-o temniţă. Un flăcău l-a căutat pe zmeu pentru a elibera soarele. Căutările au durat trei anotimpuri, vara, toamna şi iarna. Tânărul a găsit castelul zmeului în miez de primăvară. Cei doi s-au luptat zile întregi, pentru ca într-un sfârşit zmeul să fie doborât, iar soarele, eliberat. Natura a reînviat, dar tânărul rănit nu a mai apucat să vadă soarele pe cer. Sângele cald scurs din răni i s-a prelins pe zăpada albă. De atunci, există obiceiul ca tinerii să împletească ciucuraşi albi şi roşii. Ei le ofereau fetelor sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea. Alţi specialişti sunt de părere că roşul era culoarea atribuită vieţii, deci femeii, iar culoarea albă era conferită de limpezimea apelor, de albul norilor şi era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei.