Preşedintele a avut, probabil, un nivel ridicat al endorfinei, când omologul său american l-a numit prieten, chiar dacă George W. Bush l-a retrogradat pe Traian Băsescu la rangul de premier, nu cu cu ironie deliberată, ci, mai mult, ca o confirmare a poznelor sale în stil texan. Nu-i puţin lucru să fi prieten al celui mai influent lider politic mondial, să discuţi o agendă consistentă, să afli că eşti un far al democraţiei în Balcanii de Vest şi să nu fi întrebat de ce în ţara ta bântuie o ciudată molimă a demisiilor prin serviciile de informaţii sau de ce un terorist-vedetă îţi dispare de sub nas, cu o îndemânare demnă de Houdini. Pentru că, după cum a explicat însuşi preşedintele, americanii din lumea bună nu sunt ridicoli, având suficiente probleme locale cu imigranţii, teroriştii şi pocnitorile, ca să mai întrebe un stat amic şi aliat ce nu merge prin aceste zone sensibile. Într-un cuvânt a fost o vizită, văzută din ambele părţi ale paharului, sub bune auspicii şi care va oferi preşedintelui suficientă materie pentru întărirea spiritului şi nervilor atunci când se va întoarce la Bucureşti, unde nu mai sunt americani îngăduitori şi prietenoşi, ci un Parlament deloc impresionat de felul în care Traian Băsescu a băgat în tocător directori aţoşi de servicii secrete şi a scos, la celălalt capăt, un amestec presărat cu bucăţi picante de demisie. Într-un fel, preşedintele nu s-a aşteptat ca Parlamentul nostru, vajnic colecţionar de "zmeure de aur", să-i pună piciorul în prag şi să-i arate legea, într-o unitate care poate părea aproape o obrăznicie - mai puţin PD - faţă de o persoană care nu oboseşte să se declare un adversar neîmpăcat al tuturor sistemelor, grupurilor ignobile şi oamenilor ticăloşiţi. După cum, nu s-a gândit prea mult că Timofte şi Fulga nu vor fugi repede pe la vreo mânăstire, pentru meditaţie, odihnă şi dezmeticire din perdafurile trase la Cotroceni. Încet-încet, povestea nu mai este cu omul bun şi alb la vânătoare de fantome negre. Una dintre demisii era de fapt o cerere de eliberare din funcţie a perfidului Timofte, cei plecaţi mai trebuie să rămână, o dată de demisie este flotabilă şi - una peste alta - or fi fost aceste cereri afară acte unilaterale, dar întrebarea este cât de liber-consimţite. Mulţi vor zice că preşedintele - cu binecunoscuta-i flexibilitate - va cădea tot în picioare, săltând vioi, ca un recipient cu mesaj de naufragiu, pe valurile făcute tot de domnia-sa. Că va converti atacul cu pietre asupra sa într-o aură de cavaler "sans peur et sans reproche". De fapt e altfel. Nu te poţi folosi, cu garanţie nelimitată, de maşina de sunete. Nu poţi trăi numai printre duşmani. Nu poţi produce crize pe bandă. Pentru că oboseşti. Pentru că ai putea să ajungi să vorbeşti în deşert despre strădanii lăudabile. Pentru că oamenii vor ca autoritatea şi implicarea preşedintelui să genereze echilibru, normalitate şi dialog, nu un nesfârşit şir de hărţuieli, dezordini, răfuieli şi alte forme mutante de încăierare. Nu că adversarii săi ar fi de lăudat şi lipsiţi de hibe. Ba, din contră, dovedind şi că pot fi imitatori perfecţi ai metodelor de acţiune ale preşedintelui. Şi totuşi, Traian Băsescu pare a fi un om fericit. Are prietenia lui George W. Bush, loialitatea nelimitată a Partidului Democrat şi, nu puţin lucru, preţiosul suport popular. Suficiente motive ca să fie invidiat şi să îşi continue acţiunile efervescente.