Principalul învingător de la Congresul extraordinar al PSD este Ion Iliescu. Revenirea sa în fruntea partidului, fie şi ca preşedinte de onoare, are toate datele unui triumf politic. Cu atât mai mult cu cât s-a produs în aplauzele furtunoase ale celor care-l huiduiau acum un an şi jumătate. Strategia pe care-a aplicat-o în acest interval, precum şi în timpul Congresului, este indiciul clar că luptătorul cel mai longeviv din politica românească nu şi-a pierdut nici una din calităţile care l-au ajutat, în cele mai dificile situaţii, să revină în postura de învingător. Umilit în aprilie 2005, când o sală întreagă îi râdea în nas, după ce l-a numit, din greşeală, "tovarăş" pe Năstase, învins mişeleşte de aranjamentele baronilor, Ion Iliescu şi-a trăit, duminică, una din clipele sale de graţie - acelea în care, deşi nimeni nu-i mai dădea vreo şansă, a reuşit nu doar să supravieţuiască politic, ci să şi revină în prim-plan, ca învingător. Cei care i-au înfipt cuţitul pe la spate, anul trecut, au făcut o singură greşeală. Oameni inteligenţi, cu ştiinţa luptei politice deprinsă pe pielea lor, când au pus la cale înlăturarea lui Iliescu au neglijat un singur aspect. Din păcate pentru ei, cel mai important: că nu au de-a face cu un politician oarecare. Cu unul căruia-i dai un ghiont, îi pui o etichetă şi te-ai descotorosit de el. Iliescu a aşteptat aproape 20 de ani, după ce a fost marginalizat de Ceauşescu. I-a luat puterea şi a ştiut să o piardă democratic. A fost declarat comunist terminat. A ştiut, apoi, să-şi schimbe imaginea şi să revină la Cotroceni. Anul trecut, a fost victima a ceea numea, cu amărăciune, într-un interviu, ca fiind "acţiunea incorectă faţă de omul faţă de care aveau datorii morale". Mulţi l-au sfătuit să plece din partid. A dovedit, încă o dată, tenacitate, răbdare şi abilitate. De altfel, şi-a spus clar, şi la Congres, gândul călăuzitor: "De ce să fiu eu cel care pleacă din partid?". Doar întreaga lui viaţă se confundă cu munca de partid. Iar Băsescu îi mai şi poartă sâmbetele… Cei care-l catalogau drept expirat, cei care-i râdeau în nas trimiţându-l să-şi scrie memoriile l-au ascultat, acum, cu capetele plecate. Mai mult, l-au aplaudat entuziaşti, după ce i-a certat ca un părinte sever. E singurul care le poate spune în faţă adevăruri care-i deranjează. Au realizat că s-au înşelat când au crezut că, după ce s-au îmbogăţit în umbra lui, se pot lipsi de leul cel bătrân. L-au trimis la marginea junglei şi s-au veselit, crezând că se vor descurca de capul lor prin hăţişuri. Au înţeles, repede, că fără el sunt terminaţi. Că, singuri, nu adună nicio căciulă de voturi, bolborosind lozinci social-democrate din guşi contopite cu pântecele. După un an şi jumătate de dihonii interne, pesediştii au realizat că, fără un purtător puternic de mesaj, sunt pierduţi. Mai ales că nici Geoană, nici vreun alt lider nu se poate apropia de carisma fondatorului partidului. El e singurul care a dus partidul spre victorie în fiecare bătălie electorală, el ştie să vorbească pe placul maselor şi să pună degetul pe rănile care le doare. Prezenţa sa este garanţia fidelităţii faţă de doctrina de stânga, de care trepăduşii care-l voiau dus sunt complet străini. Mai ştie şi care sunt tarele partidului, dar şi soluţiile necesare. Şi e singurul capabil să le impună, dincolo de orgolii personale şi de interese de gaşcă. S-a văzut şi la Congres că impresia de unitate şi de coerenţă combativă n-ar fi fost posibilă fără Ion Iliescu. În absenţa intervenţiei sale conciliante, competiţia dintre Geoană şi Oprescu ar fi riscat să depăşească limitele confruntării democratice şi să degenereze într-o accentuare a fracturilor existente. Aşadar, pesediştii au nevoie de el şi el are nevoie de ei. Un singur lucru ar mai vrea, totuşi, acum, la ceas de împăcare, să-l mai roage fiii cei nerecunoscători: să-i ierte c-au fost proşti şi-au îndrăznit. Părăsind sala Congresului, destui vor fi fost cei care şi-au amintit vorbele lui de acum un an: "Sunt lucruri pe care nu le uit. Pe unele le iert, pe altele poate nu". Gândul la soarta celor care i s-au opus de-a lungul vremii le-o fi dat multora un fior pe şira spinării…