Pe stadionul din Marghita, Cenaclul a continuat până târziu după miezul nopţii, lumea, parcă hipnotizată de cântec şi poezie, nu mai voia să plece, iar după anunţarea închiderii spectacolului, un grup mare de tineri din partea stângă a tribunei oficiale continua să strige: "Păunescu, te iubim!"

Atunci am văzut un lucru extraordinar. Deşi era în mijlocul autorităţilor locale, care se pregăteau să-l ducă pe maestru la masă, acesta s-a rupt deodată din mijlocul lor şi a alergat spre grupul de tineri care continua să-l aclame: "Păunescu, te iubim!"

Poetul a întins larg braţele peste gardul de sărmă împletită care îl despărţea de grupul entuziasmat de tineri şi a strigat cu lacrimi în ochi: "Vă iubesc şi eu!Vă iubesc şi eu!".

Ca electrizaţi, tinerii din Marghita au reînceput să scandeze numele poetului Adrian Păunescu şi cel aclamat stătea răstignit cu braţele întinse peste sârma împletită a gardului stadionului...

Un om ajuns pentru o clipă un zeu neobişnuit, adulat fără margini de către idolii săi dintr-un colţ de ţară şi care continuau să-l aclame târziu de tot în noapte... Un spectacol fascinant şi emoţionant deopotrivă şi care mi-a rămas pentru multă vreme în memorie şi pe care îl evoc acum cutremurat prin pânza de ivoriu a lacrimilor... Pentru că nu credeam că poetul Adrian Păunescu, un munte de om, să sfârşească atât de repede şi de nedrept...

Am mai fost pe urmă la Cenaclul Flacăra la Sala Sporturilor din Oradea, împreună cu regretatul poet Sergiu Vaida. Ne-a fascinat atât de tare primul spectacol, încât, neavând bani să plătim şi pentru cel de-al doilea, ne-am ascuns între nişte barăci să vedem şi a doua oară... minunea. Pentru că un spectacol al Cenaclului Flacăra era un fel de minune laică, neobişnuită şi care te transporta din realitatea imediată spre un alt tărâm. Un tărâm ideal al cântecului, al poeziei după care tânjeşte în secret şi caznă bietul suflet omenesc... 

Este foarte adevărat că se recitau şi imnuri partinice de genul Partidul, Ceauşescu, România... Dar era un fel de tribut aruncat Caesarului, pe care poetul îl plătea cu regularitate, după îndemnul cristic: "Daţi Caesarului ce-i al Caesarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu". Şi, în schimbul tributului politic, se educau membrii unei tinere generaţii cu o poezie excepţională din toţi marii poeţi ai neamului, de la Eminescu la Ştefan Augustin Doinaş, pentru că nimeni nu putea şi cred că nici nu poate uita recitarea  poemului "Mistreţul cu colţi de argint" şi a altor poeme de la noi, dar şi din literatura universală... Dar cântecul interpretat de Ştefan Hruşcă despre părinţii care se sting şi mor? Un fenomen unic al Europei de Est şi care nu s-a mai petrecut pe nicăieri altundeva... Păunescu rivaliza în notorietate publică şi politică cu Ceauşescu... Unii spun că, dacă Păunescu ar fi trăit într-o ţară din America Latină şi ar fi avut apucături militariste, ar fi îndemnat tinerimea să pună mâna pe arme şi să dea o lovitură de stat... Cine ştie? Judecând după felul în care l-au iubit tinerii, orice ar fi fost posibil...

Dincolo de aceste speculaţii, un lucru nu trebuie uitat. Au fost momente unice în istoria acestui Cenaclu, care a generat o emoţie extraordinară şi amintiri pe măsură şi despre care s-a scris cu regularitate de metronom în revista Flacăra (atât de căutată, încât se vindea pe sub tejghea la suprapreţ!) şi cred acum că nu ar fi rău să se scrie o carte despre acest Cenaclu itinerant prin definiţie, adunând reportajele scrise la "cald" despre cele peste o mie de reprezentaţii date de-a lungul şi de-a latul ţării şi despre felul în care a influenţat destinele unor oameni. Într-una din cele peste o mie de reprezentaţii a apărut în anul 1985, la Marghita, şi autorul acestor rânduri... Care a ajuns apoi redactor la revista Flacăra şi coleg de redacţie cu Cornel Nistorescu, George Arion, Tudor Octavian, Florin Condurăţeanu, Octavian Ştireanu, Ion Zubaşcu etc.

 

Dar câţi nu vor mai fi fost oare în ţara aceasta influenţaţi ori măcar mişcaţi în vreun fel de acest uimitor Cenaclu, oameni mai cunoscuţi ori anonimi, cuminţi, cu suflet curat şi simţitor şi care în acest moment varsă o lacrimă pe mormântul proaspăt ca o floare (a morţii) al acestui mare poet, cetăţean al României noastre. De pe acest colţ de pagină, mă închin în faţa celui care demult mi-a dat dezlegare să intru în regatul şi regalul Cenaclului său: poetul şi gazetarul Adrian Păunescu.