După mai multe momente de exultanţă colectivă a publicului de pe stadionul din Marghita, când spectacolul Cenaclului Flacăra părea că aprinde noaptea însăşi, am fugit la căminul de nefamilişti unde locuiam împreună cu mai mulţi muncitori de la Bihoreana şi IMU şi am scotocit printre hârtiile mele după o poezie la care ţineam extrem de mult şi care se referea la martiriul lui Horea.

Prima mea piesă de teatru scrisă la Marghita a fost tot despre Horea, aşa că poezia aceea era forma cea mai fidelă a trăirilor mele de pe atunci, ale unui tânăr născut la poalele Apusenilor şi "exilat" în câmpia Barcăului. Înarmat cu foaia de hârtie aflată printre manuscrisele mele, m-am îndreptat iar spre stadionul care vuia de cântece şi urale şi care se auzeau până în centrul urbei. Am aşteptat alături de alţi "curajoşi" în faţa podiumului unde oficia maestrul Păunescu şi am fost luat în primire de un tânăr cu plete despre care am aflat câteva momente mai târziu că se numeşte Ducu Bertzi. Acesta a dus foaia pe care era scrisă poezia mea lui Păunescu şi acesta a început să o citească în tăcere. Mie au început să mi se înmoaie picioarele... Cu un gest scurt, Păunescu i-a facut semn lui Ducu Bertzi să se apropie. Eu aşteptam cu inima cât un purice. Nu ştiu ce i-a spus, dar Ducu Bertzi a venit la mine cu un zâmbet pe faţă: "Domnului Păunescu i-a plăcut poezia ta, vrea să te cunoască..." Mi s-a urnit un pietroi de pe inimă şi l-am urmat pe tânărul cântăreţ până la maestru. Adrian Păunescu a aţintit o privire curioasă spre mine şi m-a întrebat direct, fără alte introduceri inutile: "Vrei să reciţi poezia aici sau doreşti să o publici în "Flacăra"? Eu am înghiţit un nod cât pumnul. Nu aş fi bănuit nicio clipă că poetul mă pune în faţa unei mici dileme. De ce? Pentru că înainte cu o lună şi ceva trimisesem poezia la revista "Viaţa românească" din Bucureşti şi poetul Cezar Baltag îmi dăduse asigurări că poezia va fi publicată. Pe atunci, o minimă "deontologie publicistică" te impiedica să publici o poezie în două reviste diferite. Am relatat foarte pe scurt maestrului despre  încurcătura mea şi atunci acesta s-a decis pe loc: "Bine, vei recita poezia la Cenaclu. Ducu, du-te să-l prezinţi publicului!". Poetul îşi îngăduise un mic moment de "respiro", aşa că sarcina prezentării mele i-a revenit lui Ducu Bertzi, care s-a apropiat de microfon şi a anunţat că "juristul Paşcu Balaci de la Bihoreana Marghita va recita o poezie". Şi s-a retras, invitându-mă la microfon. O lumină orbitoare care venea dinspre proiectoarele Cenaclului mă impiedica să văd stadionul arhiplin. Câţiva cheflii, protejaţi cumva de negura miezului nopţii, au început să strige "Hai, Bihoreana Marghita!" şi lumea a aplaudat încurajator, de parcă s-ar fi aflat la un meci de fotbal al echipei locale. Apoi s-a lăsat o linişte deplină ca de început de lume. 

Eu ştiam poezia pe de rost, dar, biruit de emoţie, am scos hârtia din buzunarul hainei şi am început să citesc limpede la microfon:

 

Horea Rex Daciae

Eşti peste tot, dar nu eşti nicăieri,

Te-au hăcuit în patru cu săcuri,

Dar dreptul tău s-a ridicat la cer

De-au înviat toţi Moţii din păduri...

 Am  continuat tot aşa şi cu celelalte trei strofe şi am fost răsplătit cu o furtună de aplauze... S-a vădit în noaptea aceea că fabrica Bihoreana din Marghita nu are numai o echipă iubită de fotbal, ci şi un tânăr jurist care scrie poezii... Am coborât apoi de pe scena unde nu-mi închipuisem vreodată să ajung şi am revenit "aureolat" lângă vecinii mei, care îmi păstraseră cu străşnicie locul şi care mă priveau de-acum admirativ. (va urma)