„Nu mă bag. Nu-i treaba mea”. Auzim destul de des o asemenea afirmaţie. Ea chiar pare o atitudine înţeleaptă. Însă până la un punct, dincolo de care se zăreşte năduful. „Nu mă bag. Să le ia dracu”. Cele două afirmaţii sunt din aceeaşi specie, doar că aparţin unor momente umorale diferite. În antinomie cu această stare atitudinală se află: „Cum este posibil să nu îţi pese?” sau „Cum poţi tolera lângă tine o asemenea nedreptate?” până la aserţiunea „Cine din indiferenţă lasă ca binele să fie substituit de rău acela se face vinovat de promovarea răului”. Între aceste două extreme se desfăşoară în degradeuri întreaga gamă atitudinală umană, în raport cu o anumită contribuţie morală la „starea de lucruri” sau pe un ton grav, dar deloc demagogic, „la salvarea lumii”. În primul caz, indiferenţa aparţine de obicei societăţilor ticăloşite, celor care şi-au pierdut demult inocenţa, pentru care principiile şi valorile sunt simple monezi sociale. Cea de-a doua, atitudinea de responsabilizare şi de autoresponsabilizare se întâlneşte mai ales în societăţile mature, sănătoase moral şi structurate valoric. Toate acestea mi-au trecut prin minte în timpul unei scurte vizite la Paris, atunci când datoria de onoare pentru orice român m-a trimis la Atelierele Brâncuşi. Sentimentele sunt contradictorii. În inima Parisului, aproape de primărie, lângă cel mai modern complex de artă modernă, o oază românească. Intrare gratuită. Psihologic tot ce este gratuit este minimalizat. Face parte din aceeaşi categorie cu ajutoarele (resturile) pe care cei bogaţi le trimit cu condescenţă şi surle celor flămânzi. Spaţiul este meschin. Pare o magazie în care stau îngrămădite o mulţime de lucruri, neterminate care ar trebui privite în toate părţile, dar nu le poţi privi decât dintr-o parte. Unele variante de cocoşi cosmici nu pot fi văzute decât parţial. Vârfurile se pierd undeva unde privirea nu prea îţi ajunge. În tot perimetrul există o bancă pentru trei persoane. Dacă vrei să priveşti pe rând operele trebuie să stai nemişcat, făcând efortul pe care îl face un soldat în gardă. Statul căruia îi mor bătrânii de foame, dar a vândut pe gratis, făcând cadouri de sute de milioane de dolari, nu s-a învrednicit să preia pe cont propriu construcţia unui spaţiu care să spele unul din cele mai curate şi frumoase obrazuri pe care le poate scoate în lume! Cine au fost şi cine sunt guvernanţii? La ieşire văd două cărţi. Cer să le văd. Erau două monografii, una dedicată seriilor de variante pregătitoare pentru Coloana infinitului şi alta dedicată unei serii tematice. Întreb dacă nu au o monografie sintetică Brâncuşi. Funcţionara îmi răspunde râzând: „Nu”. Poate o monografie dedicată atelierului şi exponatelor? Râde: „Nu”. Vreau să cumpăr monografiile. „Nu se poate”. "De ce?" „Sunt singurele pe care le avem”. "Cât costă?" Se uită. „80 de franci”. Erau vechi de pe vremea francilor. Dacă statului francez şi Ministerului Culturii din Franţa le poate fi indiferent obrazul nostru în lume, mă întreb cum trece pe aici turma de culturnici de la ministerul de resort din România, ataşaţii fripturişti culturali de la ambasade etc., etc... Nu au ochi să vadă?Nu îi interesează? Cei despre care vorbesc nu au habar de indiferenţa lor vinovată sau nu le pasă? Nu le pasă de creditul nostru în lume, de imaginea pe care ne-o fac alţii, iar noi zâmbim, deştepţi, ca tonţii? Sunt cetăţean român care plătesc impozit ca toţi românii şi din banii noştri ronţăie seminţe pe străzile Parisului cei care ar avea datoria să observe aceste lucruri şi să le corecteze. De aceea, îmi permit să întreb cine sunt şi cine nu-i trage de urechi? Nu mă las păgubaş şi încerc să găsesc (de data aceasta din curiozitate) pe la librăriile din jur şi mai îndepărtate, pe la raioanele de cărţi despre artă, de unde cu greu îţi poţi închipui că lipseşte vreun nume consacrat. Degeaba. Brâncuşi nu există. Mai mult, vânzătorii nu înţeleg numele lui pronunţat româneşte şi râd când se dumiresc că este vorba de Brancuzi, pronunţat franţuzeşte. La Paris au mai rămas ruinele amintirii lui Brâncuşi. Oficialităţile nici unui stat nu şi-ar permite o asemenea indolenţă, mai ales dacă ar fi în criza de imagine pe care o avem noi. La întoarcerea spre casă amintirea mi se reaprinde la Viena. Acest oraş nu ar fi ajuns capitala Europei Centrale şi o perlă continentală, dacă românii nu şi-ar fi riscat viaţa pentru ea, în numele creştinătăţii, iar doi domni români nu ar fi riscat mai mult decât viaţa pentru apărarea Vienei. În 1683 Viena era asediată de către turci. Pe de o parte, existau români care luptau sub steagurile lui Jan Sobieski pentru depresurarea Vienei, pe de altă parte, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, cu acces la planurile de luptă ale turcilor furnizau vienezilor informaţii despre intenţia de a doua zi a turcilor, fără de care rezistenţa vienezilor ar fi fost discutabilă. Mai mult boicotau asaltul, umplând tunurile cu paie. O simplă bănuială din partea turcilor şi nu doar viaţa lor ar fi fost pusă în joc. Vitejie? Sacrificiu de creştin? Oricum, un aport imens. Care ar fi fost viitorul Vienei, dacă devenea paşalâc? Cum ar fi decurs în continuare nu numai istoria bietei Austrii, dar a Europei în general? Există undeva vreun semn, vreo placă, vreo statuie care să amintească urmaşilor fericiţi ai Vienei cine şi-a riscat viaţa pentru ei? Nu mă deranjează moralitatea austriacă bazată istoric pe interes, dar mă întreb cu durere unde sunt culturnicii care ar trebui să vegheze la aceste lucruri? De ce nu cere nici un oficial român să li se facă dreptate celor condamnaţi să-şi irosească istoria, şansele şi talentul pe WC-ul turcesc? Dar nu doar sămânţa imperială a Vienei a fost salvată de români. Însăşi urmele ei imperiale datorează românilor faptul de a nu-şi fi petrecut secolul XX în iarna rusească. În august 1918, în cursul destrămării Imperiului Habsburgic, la Viena izbucneşte greva generală, inclusiv a poliţiei, populaţia trezindu-se în anarhie şi sub teroarea agresiunii, furturilor, violurilor şi tâlhăriilor. Armata imperială era în descompunere. În Ungaria se instala bolşevismul lui Bela Kuhn. Românii transilvăneni se autoorganizau conform principiului wilsonian în vederea autodeterminării. Din partea Consiliului Dirigent Român, Iuliu Maniu organiza la Viena soldaţii de origină română, care veneau de pe fronturile prăbuşite ale imperiului, ajungând a avea o structură militară operaţională compusă din 160.000 de ofiţeri şi militari români transilvăneni şi bucovineni. În condiţiile anarhiei care supunea populaţia Vienei la suferinţe uşor de imaginat, cu riscul revoluţiei bolşevice în faţă, cu statul bolşevic maghiar în coasta Austriei, Maniu îşi oferă din proprie iniţiativă serviciile sale şi ale armatei sale generalului de armată Von Straeger Steiger prin intermediul prinţului Jean de Lichtenstein, pentru a asigura ordinea şi o viaţă neexpusă riscurilor anarhiei şi revoluţiei în Viena şi zona învecinată. Vreme de 55 de zile, timp în care statul austriac a avut răgaz să se restructureze, viaţa, bunurile vienezilor şi onoarea bunicilor şi străbunicilor actualilor vienezi au fost păzite de armata română a lui Iuliu Maniu. Merita acesta şi armata lui un semn de recunoştinţă din partea vienezilor? Meritau ei o plăcuţă comemorativă sau un grup statuar? Dar cine să pretindă acest lucru? Cine să se ocupe de acest lucru? Cei care se plimbă pe bani publici prin Viena? În Ungaria chiar a existat un stat bolşevic după Primul Război Mondial, cel a lui Bela Kuhn, stat bolşevic pe care l-a spulberat armata română. Dacă nu ar fi făcut-o armata română şi s-ar fi tărăgănat lucrurile, s-ar fi ajuns la declararea Ungariei republică unională sovietică. Care ar fi fost istoria Europei, dacă Stalin ar fi avut tancurile la 60 km de Viena? Nu vorbesc de unguri, care, probabil, ar fi fost strămuţaţi, răsfiraţi prin Transcaucazia şi Siberia, iar Ungaria, populată de ruşi, aşa cum au păţit toate regiunile europene ajunse prin revoluţie unionale. Ar merita armata română un monument în Budapesta? Trebuie el pretins când ungurii ne cer statui şi acolo unde nu au fost, ca la Păclişa? Dar cine să pretindă? Cine? Ca cetăţean contribuabil, îmi permit o întrebare: care sunt criteriile după care...?