În urmă cu un an, la şedinţa comună româno-ungară de la Sibiu se decidea amplasarea unei statui a mitropolitului Andrei Şaguna la Gyula, dar din cauza presiunii făcute de extremiştii din Garda Maghiară, în majoritatea ziarelor din Budapesta mitropolitul român Andrei Şaguna a fost prezentat ca fiind un înverşunat antimaghiar. Partidele extremiste şi o bună parte a presei au afirmat că în Ungaria o statuie a lui Andrei Şaguna nu are loc. Reacţiile negative ale extremiştilor maghiari au fost încurajate şi de un comunicat al Uniunii Mondiale Maghiare care a cerut să se boicoteze inaugurarea unei statui a mitropolitului ortodox Andrei Şaguna pe teritoriul Ungariei.

Originar dintr-o familie de aromâni, Andrei Şaguna s-a născut în nordul Ungariei, la Mişcolţ, şi şi-a dedicat întreaga viaţă emancipării românilor din Imperiul habsburgic. Din păcate istoriografia românească s-a dovedit incapabilă să scoată la lumină marea personalitate a marelui mitropolit ortodox al Ardealului, care a fost Andrei Şaguna. A trebuit să vină istoricul american Keith Hitchins să le deschidă ochii istoricilor români în ce priveşte personalitatea excepţională a mitropolitului Andrei Şaguna. Istoricul american arată că Andrei Şaguna a fost figura principală a vieţii politice româneşti din vremea sa afirmându-se şi acţionând ca purtător de cuvânt al tuturor românilor. Andrei Şaguna nu a fost însă un criminal aşa cum insinuează extremiştii maghiari. Din păcate politicienii noştri sunt doar nişte pantalonari care şi-au dovedit încă o dată neputinţa şi incompetenţa. După trădarea lui Emanuil Gojdu a venit rândul lui Andrei Şaguna să fie asasinat moral, la 200 de ani de la naşterea sa, de către Garda Maghiară şi incompetenţa politrucilor care au condus România în ultimii 20 de ani. De altfel, nici unul dintre angajamentele asumate în plan cultural la precedenta şedinţă comună cu privire la minoritatea românească din Ungaria nu a fost dus la îndeplinire de Guvernul de la Budapesta. Important este pentru intelectualitatea românească să fim în Europa, să avem în ţară monumente maghiare ale criminalilor unguri care au omorât zeci de mii de români, precum avem la Arad, datorită lui Adrian Năstase, sau serbări în cinstea unor criminali unguri de război, cum a fost Albert Wass. Să ne trăiscă tonomatele de intelectali de la Institutul Cultural Român şi cei 15 000 de specialişti de la Externe şi amicii de la SRI! Cazul statuii lui Andrei Şaguna nu ştim când îşi va găsi soluţionare. Mai important a fost, pentru Guvernul maghiar, cazul fostului director al Bibliotecii judeţene Bihor, Traian Ştef, care este susţinut atât de maghiarimea din Transilvania cât şi de cea din Ungaria. De ce oare? Aşteptăm răspuns pentru că noi nu înţelegem întrucât suntem proşti, ignoranţi, xenofobi, ultranaţionalişti, nătângi asiatici etc. Având în vedere că, în acest an, în decembrie, se împlinesc 200 de ani de la naşterea marelui mitropolit ortodox al Ardealului, Andrei Şaguna, vom evoca pe scurt personalitatea de excepţie a acestuia, ca mărturie pentru generaţia tânără, căreia se încearcă să i se şteargă din memorie marile figuri care au slujit cu toată fiinţa lor Neamul Românesc.

Cine a fost Andrei Şaguna?

Mitropolitul Andrei Şaguna a fost una dintre cele mai marcante şi proeminente personalităţi din trecutul Bisericii şi al neamului românesc. S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ian, 1808 st. n.) la Mişcolţ (Miskolc), în Ungaria, din părinţi aromâni şi a primit la botez numele de Anastasie. Şcoala a început-o în 1816 la Miskolc, iar între 1826 -1829, urmează filosofia şi dreptul la Universitatea din Pesta. În 1829 se înscrie la Teologie, la Seminarul ortodox din Vârşeţ, iar în noiembrie 1833, intră în monahism şi îşi schimbă numele în ANDREI. În 1842 ajunge arhimandrit la mănăstirea Hopova, iar în 1845 este ales stareţ al mănăstirii Covil din Serbia. În iunie 1846 este trimis ca vicar general la Sibiu în locul episcopului Vasile Moga, care a trecut la cele veşnice în octombrie 1845. La 18/30 aprilie 1848 este hirotonit la Carloviţ ca episcop al Transilvaniei. Va trece la cele veşnice la 25 iunie 1873 şi va fi înmormântat în cimitirul bisericii din Răşinari. La 12/24 decembrie 1864 se obţine recunoaşterea imperială pentru reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit având două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş. Şaguna era pe deplin conştient că restabilirea Mitropoliei Ortodoxe îl va ajuta să se apere în faţa prozelitismului greco-catolic. El nu a ezitat să-şi arate opoziţia sa faţă de unirea cu Roma. El socotea că scopul ei principal era să submineze şi să distrugă Ortodoxia în Transilvania şi Banat. Şaguna se plângea adesea de prozelitismul preoţilor uniţi şi de favoritismul pe care Curtea de la Viena l-a arătat permanent preoţilor uniţi. El era convins că cei care s-au unit cu Roma nu au făcut acest lucru din convingere religioasă, ci mai degrabă pentru a avea parte de avantajele politice şi economice de care se bucurau naţiunile privilegiate. El a considerat acţiunea lui Atanasie de la 1.700 ca "perfidă". Şaguna era conştient că prozelitismul greco-catolic era încurajat de ierarhia romano-catolică a Ungariei şi de Curtea de la Viena, care urmăreau propriile lor ambiţii de veacuri. De prozelitismul catolic n-a scăpat nici Şaguna, dar el a fost categoric, arătând că nu va trăda religia strămoşilor. După realizarea acestui nobil ideal al vieţii sale, Şaguna s-a îngrijit şi de Mitropolie, dându-i o lege de organizare. Această lege a fost elaborată de Şaguna şi supusă dezbaterilor unui Congres naţional bisericesc, fiind acceptată sub denumirea de "Statutul organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania". Ideile sau principiile de bază ale acestui Statut erau autonomia faţă de stat şi sinodalitatea. Aceste principii vor sta mai târziu la baza Statutului de organizare al Bisericii din România Mare (1925) şi a fost în uz până în urmă cu un an de zile, când Sfântul Sinod a elaborat un nou statut renunţând la princiipiile şaguniene. Şaguna a dat Bisericii româneşti din Transilvania o organizare superioară, democratică.

Activitatea politică a lui Şaguna

Mulţi dintre contemporanii săi, în special laicii, au înclinat să-l vadă în primul rând ca un personaj politic, un strateg iscusit al cărui ţel principal a fost să domine mişcarea naţională. Şaguna însă nu a fost interesat de politică ca şi carieră. El nu a căutat să realizeze ţeluri pur politice, deşi a fost figura principală a vieţii politice româneşti din vremea sa. Şaguna nu a inţiat mari acţiuni politice întrucât cadrul său principal de referinţă a fost întotdeauna Biserica, însă, în vremuri de criză politică, el a acţionat ca purtător de cuvânt al tuturor românilor (atât ortodocşi, cât şi uniţi). Şaguna a considerat angajarea sa în mişcarea naţională ca pe o datorie. Situaţia politică a Transilvaniei a cerut adeseori ca ierarhii de aici să se implice şi în problemele politice ale vremii. Astfel, la numai câteva zile de la hirotonia sa ca episcop, a plecat la Blaj, unde a prezidat, împreună cu episcopul unit, Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii (3/15 mai 1848). Aici a fost ales în fruntea unei delegaţii să se deplaseze la Viena spre a prezenta Curţii imperiale revendicările naţiunii române. În 1849, a prezentat împăratului la Viena un memoriu prin care se cerea unirea tuturor românilor din imperiu într-o singură naţiune independentă, cu administraţie naţională şi autonomă, cu un şef politic şi unul bisericesc, cu un senat românesc şi cu folosirea limbii naţionale. Toate aceste cereri au rămas fără rezultat.

A apărat cu dârzenie drepturile românilor

În perioada absolutismului (1849 -1859) activitatea politică a lui Şaguna s-a restrâns la slabe acţiuni. Abia după 1860, când devine şi membru al Senatului imperial din Viena, îşi intensifică acţiunile politice. În calitate de membru al Senatului imperial a rostit mai multe discursuri cerând drepturi pe seama românilor transilvăneni şi a Bisericii lor. Tot în 1860, Şaguna, împreună cu alţi fruntaşi ai românilor sibieni, a înaintat împăratului un memoriu prin care se cere numirea unui român în funcţia de cancelar al Transilvaniei şi recunoaşterea limbii române ca a treia limbă oficială pe lângă germană şi maghiară. Toate aceste cereri au rămas fără urmări. A fost apoi copreşedinte la două Conferinţe naţional politice ale românilor (1861 şi 1863). În toate situaţiile a susţinut şi a apărat cu dârzenie drepturile naţionale şi politice ale românilor. În 1867, în urma creării statului dualist austro-ungar, majoritatea fruntaşilor vieţii româneşti (George Bariţiu, Ioan Raţiu, Visarion Roman etc.) au adoptat aşa numitul pasivism, refuzând să mai ia parte la viaţa politică a noului stat. Mitropolitul Andrei Şaguna s-a pus în fruntea curentului opus, al activismului, militând pentru continuarea luptei românilor în vederea obţinerii de drepturi în noile condiţii create după 1867. Viitorul a confirmat punctul de vedere al lui Şaguna. În 1905, chiar Partidul Naţional Român din Transilvania a proclamat politica activistă, recunoscând prin aceasta că viziunea lui Şaguna s-a dovedit în cele din urmă a fi fost cea mai bună. A recunoscut acest lucru chiar şi unul dintre foştii pasivişti, George Bariţiu, care, mai târziu, a scris cuvinte frumoase la adresa lui Şaguna.

Mitropolitul şi românii de dincolo de Carpaţi

Un alt aspect pe care-l considerăm important în activitatea mitropolitului Şaguna se referă la legăturile acestuia cu fraţii români de peste munţi. El a avut diferite contacte cu personalităţi politice şi culturale din Principate. Astfel, înainte de Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848, a avut loc la Sibiu, pe 26 aprilie, o consfătuire prealabilă la care au participat intelectuali şi ţărani din toate părţile Ardealului. Între participanţi s-au numărat şi unii fruntaşi moldoveni care erau în drum spre Blaj, precum: Costache Negri, Lascăr Rosetti, Alecu Russo, Gheorghe Sion, poetul Vasile Alecsandri şi alţii. La Blaj, Şaguna s-a întâlnit nu numai cu fruntaşii moldoveni amintiţi mai sus, ci şi cu alte personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale ale românilor din Principate, cum ar fi: Alexandru Ioan Cuza, Petrache Cazimir, munteanul Dimitrie Brătianu etc. După ce trupele austriece împreună cu cele ruseşti au zdrobit rezistenţa armată condusă de Kossuth, multe biserici parohiale au fost nimicite şi grav avariate. Multe cărţi, icoane sau alte obiecte religioase au fost distruse sau prădate. Un număr de 12 preoţi au fost ucişi şi mulţi alţii forţaţi să fugă din parohiile lor. La Sibiu reşedinţa sa zăcea în ruină după ce o perioadă de timp a fost folosită ca şi cazarmă de trupele generalului Bem. Biblioteca lui Şaguna care număra aproximativ 3.000 de volume şi aproape întreaga arhivă a Bisericii Ortodoxe au fost arse. În aceste împrejurări critice, Şaguna face un apel către fraţii din Moldova şi Bucovina pentru ajutor. Apelul său a fost receptat pozitiv, ajutorul primit de Şaguna fiind expresia manifestării sentimentului unităţii de neam şi de limbă a românilor din Principate cu fraţii lor din Transilvania. Constantin Hurmuzachi organizează o serie de colecte şi roagă pe stareţul Neonil de la mănăstirea Neamţ să dăruiască din avutul mănăstirii sale cărţi, veşminte şi bani pentru bisericile din Ardeal. Stareţul Neonil a răspuns cu dragoste creştină, trimiţând nenumărate cărţi pentru care Şaguna i-a mulţumit în cuvinte alese. Poetul Vasile Alecsandri l-a cunoscut pe Şaguna la Sibiu şi apoi la Blaj în primăvara anului 1848. În amintirea acelor zile măreţe şi în semn de deosebit respect, în 1857, când îi apare volumul de poezii "Balade", Vasile Alecsandri îi trimite un exemplar şi lui Şaguna. Menţionăm tot aici şi legăturile pe care le-a avut Şaguna cu învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu al Romanului. Deşi nu s-au cunoscut personal, cei doi ierarhi şi-au trimis mai multe scrisori şi au schimbat o serie de informaţii. Din corespondenţele păstrate putem constata că Şaguna a întreţinut legături şi cu românii din Ţara Românească. El a cultivat o serie de legături de interes cultural-ştiinţific, bisericesc sau filantropic. Astfel, Şaguna a corespondat cu mitropolitul Nifon al Ugrovlahiei, cu episcopul Calinic al Râmnicului, cu Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău. Aprecierea de care s-a bucurat Mitropolitul Andrei Şaguna înaintea fruntaşilor vieţii culturale de peste munţi este dovedită şi de faptul că, în 1871, aceştia l-au proclamat membru de onoare al Academiei Române.

Scurte consideraţii finale

Din această scurtă prezentare a activităţii mitropolitului Andrei Şaguna constatăm că, deşi a lucrat într-un climat politic nefavorabil, el a izbutit să ridice Biserica Ortodoxă din Transilvania la o strălucire pe care aceasta nu a mai cunoscut-o până atunci. Remarcându-se ca un om de înaltă cultură, întreprinzător, organizator neîntrecut al Bisericii, îndrumător al învăţământului şcolar şi un iscusit diplomat, mitropolitul Andrei Şaguna poate fi considerat drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica Ortodoxă din Transilvania în tot trecutul ei. Cât de mult a însemnat prezenţa lui Şaguna în tumultul evenimentelor Transilvaniei vremii lui, a spus-o foarte clar unul dintre duşmanii lui, revoluţionarul maghiar Kossuth, care, în octombrie 1848, promitea că, dacă va învinge, va amnistia pe toată lumea cu excepţia lui Şaguna. Aşadar Garda Maghiară are predecesori celebri. Realizările sale epocale legate mai ales de emanciparea politică şi bisericească a naţiunii române, permanenta sa prezenţă în vâltoarea vieţii naţionale a românilor transilvăneni, l-au făcut pe Nicolae Iorga să-l numească un "cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor". El va rămâne un simbol al măreţiei neamului românesc. Mitropolitul ANDREI ŞAGUNA a fost şi va rămâne omul istoriei. Mai mult decât atât, istoria mitropolitului Şaguna se identifică aproape cu istoria poporului român pe durata unui sfert de veac. Orice istorie a acestor ţinuturi nu se va putea scrie făra istoria lui.