Românii au sărbătorit intrarea în primul an din viaţa oficială de continentali comod în casă sau frenetic în stradă, după cum "feeling"-ul că 2007 este special le-a fost mai puternic sau mai anemic. Categoria celor care fug cu şampania din dotare la "pomul lăudat" al spectacolelor pe gratis a părut bine reprezentată, dacă este să iei drept etalon Piaţa Universităţii sau alte pieţe, esplanade şi faleze. Cert este că spectacolele au fost la nivelul celor din alte capitale europene. Frapant nu a fost numărul celor care au petrecut în stradă, publicul "de piaţă" fiind oarecum consecvent în gusturi şi acţiune, ci al celor care s-au simţit prea obosiţi ca să iasă din casă. Care nici măcar n-au luat castronul cu răcituri, tortul şi bucheţelul de vâsc să fugă în vizită, la trei blocuri mai încolo. Care s-au înghesuit doar în ultimul moment în nebunia hypermarket-urilor. Care, pur şi simplu, au rămas acasă, cu familia, poate doar cu prietenii cei mai buni şi au aruncat câte o privire la televizor. Scepticii faţă de priveliştile populate de personaje politice, artistice sau nedefinite au făcut, de fapt, majoritatea tăcută, care nu se vede la televizor, situaţie nu îngrijorătoare, căci este un semn de firesc, chiar dătător de speranţe. În ceea ce priveşte România "oficială", asistată sau nu de publicul "de piaţă", nicio surpriză. Preşedintele-marcator şi premierul-încasator au avut, nici nu se putea altfel, momente separate. Preşedintele a încurcat numărătoarea de la miezul nopţii, prea fericit şi prea plin de avânt. Coborâtul în mulţime l-a făcut să creadă că a fost iertat de neştiinţa înşiratului de la zece - înapoi. Pe premier nu l-au iertat unii, căci s-au găsit nişte supăraţi să-l fluiere şi să strige că îl vor pe Băsescu. Dar asta nu se pune. La urechile tăbăcite ale lui Tăriceanu ce mai contează nişte huiduieli? Însă, faţă de alte împrejurări, hărţuiala Băsescu-Tăriceanu, care este obositoare şi a început să fie şi plicitisitoare, a fost ceva mai atenuată, poate pentru că erau de faţă şi oficialii europeni. Sau poate nu s-a văzut aşa de bine, sub atâta culoare albastră, stele galbene, artificii şi confetti. Este interesant de urmărit dacă Traian Băsescu îşi va da seama la vreme că şi suporterii săi ar putea fi cuprinşi de stenahorie, din pricină de atâta fugăreală, tumbe, giumbuşlucuri şi obsesie a idolului lor de a demola Palatul Victoria. Pentru că, plini de temeri, dar şi de nădejde, oamenii vor să simtă şi să vadă că au intrat în altă lume. Vor ceva mai mult decât să li se repete, ca o litanie, că ne-am integrat în Uniune şi cu asta-basta şi că, de fapt, mai au de aşteptat vreo 15-20 de ani până să fie egalii europenilor ca mod de viaţă. Dacă nu vor reuşi să se şi convingă de avantaje, integrarea va ajunge pentru cetăţeni doar o formă de tinichea, sunând dogit, aşa cum au fost "reforma" şi "tranziţia". Folosite la saturaţie ca pretexte sau, mai rău, ca motive de răfuială. Care fac parte şi ne influenţează viaţa, dar ale căror binefaceri au fost simţite prea discriminatoriu. O adiere de altfel de lume parcă se simte, timid. Revelionul lui Vanghelie a cam picat de pe podium. Sibiul este pentru un an nu doar capitală europeană, ci poate fi considerat şi o altă capitală românească. Acolo, cu siguranţă primarul nu este fluierat copios şi unanim. Şi nu pentru că Johannis e neamţ. În acelaşi Sibiu, Băsescu numără o baie de mulţime în plus şi îşi aruncă haina fanilor, asemeni vedetelor rock sau fotbaliştilor. În rest, vorba cântecului trupei Voltaj: "Orice român poate fi şi campion/Şi poate ajunge mai mult de locul doi".